Cateva idei privind curatenia in Sfintele Locasuri

In trecerea timpului am strans informatii in ceea ce priveste curatenia in biserica. Le astern aici cu bucuria ca vor fi persoane care se vor bucura de ele si cu nadejdea ca lista se va mari cu aportul dumneavoastra.

Vesmintele
- petele de ceara se curata foarte bine cu tuica.
- se vor calca mai bine daca sub invelisul mesei de calcat se va pune foaie de aluminiu, aceea care se foloseste in bucatarie, acest lucru e valabil pt toate hainele :)

Cadelnita
- clopoteii cadelnitelor se curata bagandu-se in apa calda, funinginea se depoziteaza inauntrul lor si astfel clincatul lor nu mai este atat de muzical ca la inceput.
- clopoteii se mai pot curata cu petrosin, se gaseste la orice magazin de materiale de constructii.
- celelalte componente ale cadelnitei se pot curata fie cu Petrosin, fie cu solutii de curatare a metalului

Sfesnicele mici
- daca sunt pline de ceara se pot pune intr-un vas cu apa clocotita, ceara se topeste iar sfesnicele raman curate.
- daca nu au ceara pe ele se pot curata doar cu solutii pentru curatarea metalului sau petrosin.

Sfesnicele mari
- se curata foarte bine cu Petrosin, sunt indepartate petele si suprafata ramane stralucitoare

Catapeteasma si mobilierul aurite
- se curata doar cu un prosop simplu, fara solutii, dizolvanti sau detergenti

Pavimentul 
- petele ramase dupa indepartarea surplusului de ceara, petele de negreala se scot foarte bine cu Petrosin.

Sfintele icoane
- daca sunt inramate se pot curata cu solutie penrtu geam, daca nu sunt inramate se curata doar cu un prosop simplu, fara detergenti.
Mai greu de curatat sunt petele de ruj. Daca icoanele nu sunt inramate, de cele mai multe ori petele de ruj se scot cu tot cu stratul de pictura sau raman pe icoane.

În tradiţia Bisericii noastre nimeni nu se duce mâncat la Liturghie

Parinte, cât de importantă este participarea la Sfânta Liturghie?
Participarea la slujba Sfintei Liturghii este esenţială pentru mântuire prin toată bogăţia darurilor de care se împărtăşesc toţi aceia care iau parte cu credinţă şi evlavie. Centrul Sfintei Liturghii este Sfânta Taină a Euharistiei sau Împărtăşaniei, anume prefacerea darului de pâine şi vin în Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos. Toţi credincioşii prezenţi sunt chemaţi la comuniunea euharistică. Însă chiar dacă nu ne cuminecăm de fiecare dată când suntem prezenţi la Sfânta Liturghie, participarea noastră nu este nici pe departe searbădă, căci nu plecăm acasă lipsiţi de harul lui Dumnezeu, ci cu totul îmbogăţiţi. La Liturghie se află prezentă întreaga Biserică, trupul lui Hristos, şi "unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu" (Mt. 18, 20). Conţinutul de învăţătură din rugăciunile, cântările şi textele biblice ale Sfintei Liturghii este inestimabil, având scopul de a-l învăţa pe credincios credinţa şi de a-L face cunoscut pe Dumnezeu, lucrările şi poruncile Sale. Deci la Liturghie eşti în comuniune şi în comunitate cu Dumnezeu şi ceilalţi şi totodată te afli la şcoala credinţei. Cunosc multe persoane care afirmă că se pot ruga foarte bine şi acasă. Aceasta nu este o gândire creştină, ci una sectară, segregaţionistă şi străină de duhul Bisericii. Aş asemăna omul contemporan care ia parte cu regularitate la Sfânta Liturghie cu o baterie reîncărcabilă. Asemenea ei, omul se încarcă de harul şi puterea lui Dumnezeu prin participarea la sfânta slujbă şi apoi îşi pierde intensitatea şi chiar se secătuieşte prin viaţa de zi cu zi, în care aleargă în primul rând după împlinirile materiale. De aici şi necesitatea de a ne întoarce mereu la izvorul de viaţă şi har, care este Sfânta Liturghie.



Se impune o ajunare pe tot timpul ei? Chiar dacă nu ne împărtăşim?
A ajuna înseamnă a nu mânca deloc, a ţine post negru. În tradiţia Bisericii noastre nimeni nu se duce mâncat la Liturghie şi chiar pe copii de mici îi deprindem cu postul la Sfânta Liturghie, iar cei care stau acasă din binecuvântate pricini aşteaptă nemâncaţi până vine un membru al familiei şi aduce sfânta anafură de la biserică. Sfântul Apostol Pavel incrimina mâncarea în preajma Sfintei Euharistii (I Cor. 11, 20-34), iar cei ce postesc ştiu că stomacul plin nu se împacă cu rugăciunea curată. Astfel, postul unit cu rugăciunea ne face să fim biruitori împotriva vicleanului vrăjmaş, după cum Însuşi Domnul ne învaţă (Mt. 17, 21).



Ziarul Lumina

Cum-alegem-data-nuntii

Alegerea unei zile pentru nuntă reprezintă astăzi o reală problemă. Astfel, mulţi dintre noi suntem constrânşi de factori externi precum restaurant, pregătirea nunţii, invitaţi etc. De cele mai multe ori, părerea Bisericii este luată în calcul ultima, cu toate că aici trebuie să mergem pentru prima oară. Aşadar, vom prezenta mai departe şi timpul în care Biserica admite săvârşirea Tainei Nunţii.

Începem prin a spune că Slujba Cununiei este o taină care nu se poate săvârşi oricând, existând anumite zile şi perioade din an în care ea este interzisă cu desăvârşire. Săvârşirea ei în acest timp reprezintă o necinstire a zilelor de post în care ne aflăm, dar cu toate acestea ea nu poate fi considerată nevalidă.

În plus, există câteva principii peste care nu se poate trece. În primul rând, slujba Cununiei nu se poate săvârşi noaptea, deoarece nunta este un act public care trebuie făcut în prezenţa unor martori. Astăzi, principalii martori sunt naşii, cei care devin şi părinţii spirituali ai noii familii. Aşadar, Cununia trebuie făcută ziua, în timpul sau după Sfânta Liturghie, în cazul în care mirii doresc să se şi împărtăşească.

În al doilea rând, Biserica recomandă ca Taina Nunţii să fie sărvârşită în ziua de Duminică. Aceasta fiind doar o recomandare a Bisericii rezultă că ea se poate săvârşi şi în alte zile. În Biserica Ortodoxă Română zilele care sunt acceptate pentru slujba Cununiei sunt luni, marţi, joi, sâmbătă şi duminică.

În al treilea rând, este foarte important să subliniem zilele în care nu se poate săvârşi Taina Nunţii. Prin urmare, acestea sunt: cele patru posturi de peste an, zilele de miercuri şi vineri, Săptămâna luminată şi perioada dintre Crăciun şi Bobotează, Săptămâna Brânzei începând cu Duminica Lăsatului sec de carne (inclusiv), în timpul Praznicelor Împărăteşti şi în ajunul acestora, Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august) şi, nu în ultimul rând, în ziua Hramului Bisericii din comunitatea respectivă.

Pe de altă parte, excepţiile acceptate de Biserică sunt foarte puţine, iar acestea sunt reprezentate de cazurile în care soţul pleacă la război sau într-o călătorie lungă, ori cineva care este pe moarte iar cei doi au trăit necăsătoriţi mulţi ani. Cu toate acestea, nu trebuie admise cazuri de încălcări ale regulii privind zilele oprite de săvârşire a aceste slujbe de binecuvântare a nunţii. Săvârşirea slujbei Cununiei în situaţiile excepţionale se poate face cu binecuvântarea episcopului locului.

În concluzie, alegerea zilei de nuntă trebuie să înceapă cu consultarea preotului din parohia din care facem parte sau a preotului de la biserica unde dorim să săvârşim Slujba Cununiei. Mai mult, trebuie să ţinem foarte bine seama de perioadele în care Biserica admite săvârşirea aceste Sfinte Taine, iar nu în ultimul rând, este bine ca nunta să fie săvârşită în ziua de duminică.

Sursa: Ziarul Lumina

Podoabele şi machiajul în Biserică

La fel ca şi bogăţia, podoabele sau bijuteriile sunt asociate în Sfânta Scriptură cu darurile primite de la Dumnezeu. Grija lui Dumnezeu faţă de poporul său este ilustrată uneori ca o metaforă a împodobirii: ""Ţi-am dat veşminte brodate, încălţăminte de piele fină, o legătură de vison pentru cap şi o mantie de mătase. Te-am gătit cu podoabe şi ţi-am pus brăţări la mâini şi salbe la gât. Ţi-am dat inel în nas şi cercei în urechi şi pe cap ţi-am pus o coroană minunată. Aşa ai fost împodobită cu aur şi cu argint şi îmbrăcămintea ta era de vison, de mătase şi de ţesături brodate; te-ai hrănit cu pâine din cea mai bună făină de grâu, cu miere şi untdelemn, şi erai foarte frumoasă şi ai ajuns la vrednicia de regină. Ai fost renumită printre neamuri pentru frumuseţea ta, pentru că ea era desăvârşită datorită strălucirii Mele cu care te-am îmbrăcat", zice Domnul Dumnezeu" (Iez. 16,10-14).

În descrierea femeii ideale pe care o face înţeleptul Solomon, se menţionează garderoba ei impresionantă: "Ea îşi face învelitori; hainele ei sunt de vison şi de porfiră" (Prov. 31, 22). Bijuteriile sunt folosite şi ca daruri de nuntă, Avraam dăruindu-i nurorii sale Rebeca inel de aur de pus în nas şi două brăţări de aur (cf. Fc. 24, 22, 30, 47).

În acelaşi timp, pierderea podoabelor sau a bogăţiilor apare în Sfânta Scriptură ca pedeapsă pentru mândrie sau ca o consecinţă naturală a unei vieţi dezordonate, păcătoase (cf. Is. 3, 16-26). De aceea, atunci când omul revine de la trăirea păcătoasă, întorcându-se la casa Tatălui, el primeşte îmbrăcămintea cea bună, inel pe deget şi încălţăminte în picioare (cf. Lc. 15, 22).

În perioade ale decadenţei, accesoriile frumuseţii şi ale bogăţiei se fac prilej de păcat. Sfântul Ioan Gură de Aur este foarte acid atunci când critică o purtare prea fastuoasă, mai ales dacă este vorba de cadrul cultului divin: "Tu însă, ca şi cum te-ai duce la paradă, nu la biserică, aşa te împodobeşti din cap până în picioare!" El vede în aceasta un motiv al decăderii bărbaţilor: "Din pricina aceasta miile şi miile de păcate, din pricina aceasta bărbaţii ajung nişte desfrânaţi, pentru că voi, femeile, nu-i faceţi să trăiască creştineşte, nu-i faceţi să filosofeze, ci-i învăţaţi să le placă podoabele cu care se împodobesc femeile stricate."

Sfântul Apostol Petru recomandă ca "podoaba voastră să nu fie cea din afară: împletirea părului, podoabele de aur şi îmbrăcarea hainelor scumpe, ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Că aşa se împodobeau, odinioară, şi sfintele femei, care nădăjduiau în Dumnezeu, supunându-se bărbaţilor lor, precum Sarra asculta de Avraam şi-l numea pe el domn, ale cărei fiice sunteţi, dacă faceţi ce e bine şi nu vă temeţi de nimic" (I Pt. 3, 3-6). Apostolul nu interzice purtarea oricăror podoabe, ci previne asupra importanţei prea mari care se poate da unor lucruri fără prea mare valoare spirituală. De aceea el recomandă modestia în comportament şi îmbrăcăminte.

Cât priveşte mai ales mersul la biserică, femeia trebuie să aibă o ţinută decentă, care să nu atragă prea mult atenţia. Astfel fiecare se va putea concentra la rugăciune. Podoabele purtate nu trebuie să contrasteze prea mult cu sărăcia oamenilor din jur, atrăgând invidie sau clevetire. Crucea se va purta doar la gât, nu ca podoabă la cercei, inele sau brăţări.

Cu privire la machiaj, rolul primordial al acestuia este de a acoperi defectele din naştere sau dobândite în oarecare fel. Mai ales la biserică, el nu trebuie să fie folosit într-un mod extravagant sau ispititor. Deşi poate lipsi cu desăvârşire, se impune ca măcar buzele să nu fie pictate. În biserică sărutăm icoanele, dreapta preotului, Sfântul Potir după ce ne împărtăşim şi nu trebuie să rămână urme necuviincioase în urmă. Sunt unii preoţi care pe bună dreptate nu primesc la Sfânta Împărtăşanie femei care se machiază. În acest context trebuie mai degrabă să luăm aminte la cuvintele lui Tertulian, care recomandă: "Pictaţi-vă ochii cu sfiiciune, şi gura cu tăcere; agăţaţi-vă de urechi Cuvântul lui Dumnezeu; la gât puneţi-vă jugul lui Hristos; îmbrăcaţi-vă cu perlele neprihănirii, inul subţire al sfinţeniei, purpura modestiei. Astfel înfrumuseţate, veţi avea pe Dumnezeu ca iubit". Deşi aceste lucruri au fost menţionate mai ales cu privire la femei, ele sunt valabile şi pentru unii bărbaţi.

Sursa

Să ţinem candela aprinsă!

Hristos este lumina lumii şi tot ceea ce săvârşeşte creştinul trebuie să fie în lumina Lui. El a venit pentru a ne lumina calea spre desăvârşire, pentru a ne descoperi binele fără a fi tăgăduit, pentru a face binele spre luminare. În acelaşi timp, Hristos ne-a învăţat că binele nu are valoare fără El, că tot binele ar trebui să ne conducă la El. Sfântul Serafim de Sarov spunea că scopul vieţii este dobândirea Duhului Sfânt, pentru că doar prin El ajungem la Hristos. Astfel, faptele bune luminate de adevărata credinţă descoperită în Duhul Sfânt ne conduce la finalul desăvârşirii, la Hristos. Iar candela simbolizează tocmai aceste lucruri.
Materialul din care este făcută o candelă variază de la metal la sticlă sau ceramică. Ea poate fi mai mult sau mai puţin împodobită, poate fi scumpă sau smerită. Dar doar prin umplerea cu ulei şi aprinderea fitilului ea poate lumina în jur, împrăştiind nădejde şi credinţă, ca viaţa creştinului în Duhul Sfânt.
Întreţinerea unei candele nu este un lucru complicat sau foarte greu. Majoritatea magazinelor bisericeşti au candele de vânzare după gustul fiecăruia. Atunci când se achiziţionează o candelă trebuie verificat dacă are pahar, cumpărându-se de asemenea şi plută cu fitile. Paharul trebuie să fie termorezistent şi trebuie să aibă gura cel puţin egală sau mai largă decât baza. În acest sens se poate folosi şi un pahar simplu mai rezistent. Cu privire la plute, cele mai bune sunt plutele din aluminiu umplute cu heliu sau cele din lemn de plută cu porozităţi mari. Fitilul de bumbac arde mai bine, dar sunt foarte bune şi obişnuitele fitile roz ceruite, în caz de nevoie putându-se folosi şi vata "hidrofilă" comună.
Pentru cei care preferă ca flacăra să lumineze prin sticla candelei, se vor alege pahare cu deschiderea mai largă şi nu prea adânci, pentru o ventilaţie mai bună. Altfel, bioxidul de carbon rezultat din ardere, fiind mai greu decât aerul, se va acumula şi va stinge flacăra.

Poate că unul din motivele pentru care creştinul nu prea aprinde candela este acela al curăţeniei. Într-adevăr, uleiul pătează, iar o flacără prea mare afumă. De aceea, pentru a se evita aceste inconveniente se poate utiliza o tăviţă pe care va fi aşezată candela, iar flacăra nu va fi lăsată niciodată prea mare.
La intervale regulate de timp, candela se va spăla, dar doar după consumarea completă a uleiului. Uleiul din candelă poate fi folosit pentru ungerea celor bolnavi sau pur şi simplu pentru însemnarea cu semnul crucii atunci când ne trezim sau ieşim din casă. De aceea nu se cuvine ca el să fie aruncat.
Chiar dacă la început poate părea mai greu, este de mare folos să avem candela aprinsă înaintea icoanei. Este un bun obicei ca atunci când ne întoarcem acasă sau dimineaţa la trezire, sau oricând vedem că lumina candelei s-a stins, să o aprindem imediat.
Candela se aşază în faţa icoanei în camera în care ne petrecem cel mai mult timp. Dacă există o candelă în camera copilului, ea nu trebuie să fie la îndemâna lui. În acest sens, foarte utile se dovedesc a fi candelele suspendate. Ele vor lumina icoana de pe perete, funcţionând ca o lumină de veghe noaptea şi ca o nădejde şi liniştire a copilului trezit de vreun vis urât. În camera copilului se pot folosi şi luminile de veghe electrice, care au şi o icoană aplicată pe ele.
Candela este simbolul creştinului şi aşa cum acesta este o prezenţă vie, caldă şi luminoasă prin faptele bune săvârşite în Duhul Sfânt, tot la fel fiecare creştin trebuie să îşi aibă candela aprinsă.

Sursa

Facem metanii şi îngenuncheri în perioada pascală?

Părinte profesor, majoritatea credincioşilor însoţesc rugăciunile lor cu metanii. Cât de mult ajută metaniile şi ce simbolizează concret acest gest?

Metania şi închinăciunea sunt, în evlavia şi practica ortodoxă, semne ale smereniei şi pocăinţei omului pentru păcatele sale, ale recunoaşterii imperfecţiunilor şi nedeplinătăţilor lui, o mărturisire, chiar şi prin gest, a păcătoşeniei omului; şi cerere de ajutor din partea lui Dumnezeu. Îngenunchind, omul îşi recunoaşte căderea în păcat, nevrednicia sa, iar ridicându-se căit, se smulge din ghearele păcatului şi se înalţă în orizontul virtuţilor, care îl apropie de Dumnezeu, până la deplina asemănare cu El. Precum Botezul creştin este moarte şi înviere împreună cu Hristos, metaniile, ca forme ale pocăinţei, însoţind adesea "Botezul lacrimilor" sau starea de pocăinţă neîncetată a sufletului, sunt, pe de o parte, recunoaştere a căderii în care l-a aruncat pe om păcatul, iar pe de altă parte, renaştere spirituală, reînviere duhovnicească, înălţare către lumea spirituală a virtuţilor creştine.
Mult mai mult decât o simplă părere de rău pentru păcatele trecute, metania, fie ea mare sau mică (închinăciune), din grecescul "metanoia", vădeşte intenţia de "schimbare a minţii", modificare a felului de a gândi, ceea ce duce la o transformare în planul vieţii spirituale.

O întrebare care revine frecvent este dacă sunt îngăduite sau nu metaniile şi îngenuncherea în perioada dintre Învierea Domnului şi Pogorârea Duhului Sfânt?
Dintre canoanele ortodoxe, trei ne ajută în mod deosebit să găsim o interpretare în duhul Tradiţiei a acestei practici.
Astfel, canonul al 20-lea al Sinodului întâi Ecumenic (Niceea, 325) reglementează: "Deoarece sunt unii care îşi pleacă genunchii Duminică şi de la Paşti până la Rusalii, pentru ca toate să se păzească în acelaşi fel, în fiecare parohie (eparhie), Sfântului Sinod i s-a părut ca rugăciunile să fie aduse lui Dumnezeu stând în picioare". Precum putem observa, acest canon încearcă să impună şi să generalizeze practica săvârşirii rugăciunii personale şi a participării la slujbele din perioada Cincizecimii "stând în picioare".
Sfântul Vasile cel Mare, în canonul 91, arătând legătura dintre "Ziua Domnului" şi perioada Cincizecimii, ca o vieţuire în bucuria Învierii Domnului, spune: "Apoi şi Cincizecimea întreagă este semn de aducere aminte a Învierii ce se aşteaptă în veacul viitor. Că acea una şi întâia zi, de şapte ori înşeptindu-se, constituie cele şapte săptămâni ale Sfintei Cincizecimi... în care zi, orânduielile Bisericii ne-au învăţat să preferăm felul de a sta drept la rugăciune, spre a ne aduce lămurit aminte, ca oarecum să ne strămutăm mintea noastră de la cele prezente la cele viitoare".
Mai târziu, Sinodul Trulan (Constantinopol, 692), prin canonul 90, precizează: "Am primit în mod canonic, de la Dumnezeu purtătorii Părinţii noştri, să nu plecăm genunchii în duminici, cinstind (astfel) Învierea lui Hristos. Drept aceea, ca să nu nesocotim chipul lămurit al ţinerii acestei (porunci), rânduim (poruncim) limpede credincioşilor, ca sâmbăta, după intrarea cea de seară a preoţilor în altar, potrivit obiceiului care se ţine (în vigoare) nici unul să nu plece genunchii până duminică seara următoare, când (în care) după intrarea în vremea luminândei, plecând îndată genunchii, în chipul acesta să aducem rugăciunile (noastre) Domnului". Acest canon lărgeşte practica rostirii rugăciunilor personale sau comunitare fără a pleca genunchii, adică în picioare, şi la "Ziua Domnului" sau Duminica.
Sfinţii Părinţi au interzis îngenuncherea în "Ziua Domnului" - Duminica şi în perioada pascală, iniţial doar în Săptămâna luminată, apoi până la Înălţarea Domnului, iar mai târziu până la slăvitul praznic al Cincizecimii, dintr-o astfel de raţiune. Însă, precum putem constata, ea nu s-a generalizat nici măcar în privinţa Duminicii, astfel încât atât în cadrul diferitelor Biserici Ortodoxe locale, dar chiar şi în sânul comunităţilor acestora, există o varietate de forme de manifestare a evlaviei creştine, care nu alterează cu nimic ortodoxia credinţei.
Prin urmare, metaniile sau îngenuncherile făcute în perioada pascală nu sunt incompatibile cu calitatea de bun creştin, nu aduc atingere fondului doctrinar revelat şi nici normelor canonice. Cel ce le cunoaşte şi le respectă procedează foarte corect, pentru că ele, dincolo de a fi fost alcătuite în vremuri ce par astăzi desuete omului contemporan, exprimă glasul sau "duhul" Bisericii şi poartă autoritatea Sfinţilor Părinţi, de Dumnezeu inspiraţi.
Însă în situaţia în care mai există în "trupul tainic" al Domnului - Biserica Sa -, persoane care nu cunosc aceste reglementări canonice, nu trebuie impus adevărul cu indignare şi ca un reproş, ci trebuie recomandată respectarea lui, fără a tulbura şi supăra pe cineva, toate acestea în duhul iubirii şi al blândeţii creştine.

Sursa

Câteva obiceiuri aşa-zise „religioase“

Omul în general, nu doar creştinul, este atras de lucruri care vin din sfera magiei, superstiţiei, a fabulosului. Astfel, şi în rândul anumitor creştini apar câteva practici bolnave, care dăunează grav sănătăţii creştin-ortodoxe. Ne referim la situaţiile în care cuvântul trece din om în om şi îşi pierde ţelul şi folosul respectiv, şi pe mai departe, ne e dat să descoperim broşuri, pliante şi xeroxuri cu sfaturi şi învăţături eronate despre trăirea vieţii duhovniceşti.

Dintre acestea amintim: să aprinzi candela în casă ca îngerul candelei să vegheze casa; când aprinzi candela sau lumânarea să-ţi pui o dorinţă; candela să fie aprinsă 24 de ore; să aprinzi în fiecare zi un număr fix de lumânări; dacă cineva îţi face vreun rău, să-i scrii numele pe un bileţel şi să-l arzi în flacăra unei candele; în fiecare zi să dai un număr fix de pachete cu diferite alimente; la necaz să arzi lumânările invers şi altele de felul acesta.

Dacă studiem mai în adânc aceste situaţii, vedem că sunt nu numai practici dăunătoare, ci conţin şi învăţături cu totul străine de adevărul creştin. În primul caz, "îngerul candelei" nu există, căci îngerii se dăruiesc spre ocrotire doar fiinţelor vii. Legat de faptul punerii unei dorinţe atunci când aprinzi candela, subliniem că Ortodoxia nu trăieşte din şi cu dorinţe, ci atunci când aprinzi candela te închini şi faci rugăciuni, deci trebuie să înlocuim dorinţa cu rugăciunea, pentru că Dumnezeu caută doar spre rugăciunea sinceră.

Iarăşi, scrierea numelui într-un bileţel şi arderea în flacăra candelei este un gest de batjocorire a importanţei creştine a candelei şi duce la săvârşirea unui mare păcat, acela de a dori răul cuiva şi nu îndreptarea lui. Nu cumva Hristos a spus să iubeşti pe vrăjmaşi?! Atunci, cum poţi căuta în lucrurile sfinte metode care schimbă rolul şi folosul acestora? Cu siguranţă, Dumnezeu nu caută la răutatea omului, ci aşteaptă îndreptarea lui.

Arderea lumânărilor invers, cu partea de sus în jos, este un lucru absolut greşit, căci lumânarea este simbol al jertfei şi rugăciunii curate. Acest lucru nu schimbă cu nimic situaţia, căci lumânarea având fitil de sus până jos, tot va arde, chiar dacă îi este schimbată poziţia. În legătură cu numărul fix de pachete sau de lumânări, subliniem faptul că nimeni şi nimic nu poate condiţiona facerea de bine sau milostenia. Când dăruieşti ceva, nu contează numărul şi cantitatea, ci credinţa şi dragostea cu care le împarţi.

Iată, aşadar, lucruri care nu aduc nici un folos pentru că sunt utilizate în mod greşit şi aduc paguba credinţei şi practicii credinţei. (Pr. Răzvan-George Topală)

Sursa

Ce facem cu icoanele vechi sau deteriorate?

Icoana este chip al prototipului. Ea este orice reprezentare ce reflectă realitatea. Dar icoana ortodoxă este o altă vedere. Ea este poza unei realităţi nevăzute, este filmul unui simbolism dinamic. Icoana prezintă ceea ce în mod normal nu se vede, este o pregustare a vieţii de după moarte.
Sunt unii oameni care se numesc creştini, dar nu văd rostul şi valoarea icoanei. Idei reformatoare sau restauratoare s-au mai întâlnit în viaţa Bisericii, s-au mai opus înţelegerii duhului legii adus de Hristos. Dar raţiunea şi importanţa covârşitoare a icoanei izvorăsc tocmai din esenţa creştinismului, din realitatea prezenţei lui Dumnezeu în om, icoana Sa. Deşi aceleaşi împotriviri vechi sunt formulate de către oameni născuţi de curând, icoanele nu vor putea fi înlăturate din viaţa privată sau publică a credincioşilor.
Icoana este un lemn sau metal, sau hârtie, sau plastic, acoperit cu ou, uleiuri pulberi sau aur pentru a reprezenta realităţi ce transcend toate acestea, ce le absorb şi le transfigurează. Şi deşi leagă această lume de realitatea supremă, icoana se supune şi regulilor acestei lumi. Astfel, ea se poate degrada sau şterge, se poate strica sau distruge. În ciuda faptului că este sfinţită prin chipul reprezentat şi fiind imaginea veşniciei, icoana se poate înmormânta şi dezintegra sub negura timpului şi a vremurilor.
Icoanele deteriorate se pot da la recondiţionare sau restaurare. Deşi sunt cazuri de minuni în care icoana îşi reînnoia singură chipul, majoritatea icoanelor vechi trebuie restaurate sau repictate pentru a i se reda strălucirea potrivită. Astfel, icoanele din lemn pot fi donate mănăstirilor ce au atelier de pictură pentru a folosi în continuare "trupul" fostei icoane pentru a crea o alta. În cazul în care materialul din care este confecţionată icoana a suferit o degradare prea importantă, el se va arde.
Icoanele din hârtie, dar care nu au fost plastifiate sau protejate, se pot degrada foarte uşor. Sunt persoane care au strâns icoane ca amintire a diferitelor evenimente la care au participat sau locuri pe care le-au vizitat. Uneori, ele pot fi destul de numeroase, punând în dificultate evlavia creştinului care le deţine.
Astfel de icoane pot fi dăruite. Alţi creştini s-ar putea bucura de o icoană deosebită, încărcată cu o anumită istorie. Ceea ce este un surplus pentru cineva poate fi o binecuvântare pentru altcineva. Icoana însă nu se dăruieşte oricui. Ea nu trebuie dată forţat unor persoane incapabile de evlavia cuvenită acestui lucru sfânt. Icoana se oferă celui care are nevoie, celui ce vrea să-i dea cinstea cuvenită.
Unii creştini colecţionează icoanele în albume. Ele pot deveni un adevărat jurnal de vacanţă, o imagine a pelerinajelor efectuate. Albumul cu icoane poate fi şi un album al familiei cereşti, cu imagini ale fraţilor şi surorilor cu care ne vom întâlni deplin în viaţa de după moarte.
Icoana, chiar deteriorată fiind, nu se aruncă la coş. Ea trebuie arsă pentru ca imaginea şi realitatea reflectată să nu fie întinate de locuri sau atitudini murdare. Focul va permite desfacerea legăturii dintre materie şi chipul pictat.

Sursa: Ziarul Lumina

Alegerea naşilor de cununie

Este bine cunoscut faptul că prin Taina Sfintei Cununii, bărbatul şi femeia, legaţi prin iubirea ce şi-o poartă unul altuia, primesc binecuvântarea lui Dumnezeu pentru a întemeia o familie creştină. De asemenea, se cunoaşte că săvârşirea Cununiei nu poate avea loc fără prezenţa

naşilor

, a

dică a acelor creştini ce vor deveni părinţii

spirituali sau sufleteşti ai noii familii.

Raţiunea afirmaţiei de mai sus este legată de caracterul comunitar al Bisericii. Mântuirea, după învăţătura Bisericii, nu se poate obţine de unul singur. Avem nevoie de călăuzitori, de povăţuitori, de oameni care să ne ajute la lămurirea unor situaţii, precum şi pentru a ne indica în momente-cheie poziţia pe care trebuie să o adoptăm. Acest lucru nu înseamnă însă o dependenţă totală de cei din jur şi implicit o încurajare a neimplicării personale. Numai că privind înţelesul tainic al căsătoriei putem afla scopul unor asemenea gesturi. Drumul pe care mirii încep să-l parcurgă, odată cu primirea Cununiei, este unul de cele mai multe ori anevoios şi necesită, pe lângă indiciile şi sfaturile oferite de Biserică, şi implicarea naşilor aleşi, deoarece aceştia, din poziţia pe care o ocupă (de familie creştină deja formată), pot fi capabili să-i îndrume, în primul rând prin exemplul vieţii lor.

De aceea, alegerea naşilor de Cununie trebuie împlinită cu cea mai mare seriozitate şi răspundere, fiind un moment important pentru noua viaţă a mirilor. Naşii nu vor fi aleşi pe principii economice, materialiste sau pentru dobândirea unor foloase sau relaţii. Există, din păcate, mulţi creştini care în locul unor îndrumători spirituali adecvaţi îşi aleg naşi persoane cu influenţă în viaţa politică sau socială, sau cu o stare financiară pe măsură. Naşii care însoţesc mirii pe noul drum al vieţii devin adevăraţi martori şi garanţi ai seriozităţii angajamentelor reciproce luate de viitorii soţi şi ai trăiniciei legăturii lor. Naşii de Cununie, pe lângă faptul că trebuie să fie ortodocşi, trebuie să aibă o vieţuire creştinească exemplară, fiind mai în vârstă decât mirii, purtându-se faţă de miri ca nişte părinţi şi învăţători ai lor. Sarcina naşilor trebuie să vizeze întărirea noii familii prin sfaturile lor şi printr-o susţinere spirituală deosebită. Dialogul dintre miri şi naşi va fi caracterizat de un dinamism firesc, sincer, încununat de rugăciunea reciprocă. Susţinerea materială a naşilor este benefică pentru noua familie, dar a face din acesta un principiu vital în alegerea lor denaturează înţelesul creştin al Cununiei.

Sursa: Ziarul Lumina

Mirii "nu se duc ca florile de mai"

Superstiţiile sunt, în general, moşteniri ale religiilor precreştine, care au supravieţuit alături de elementele pur creştine, având o vitalitate uimitoare. Nu numai pentru că au rezistat aproape două mii de ani, dar chiar au luat amploare şi forţă. De aceste producţii bizare ale spiritului omenesc se plângeau încă din Antichitate cei care judecau lucrurile în mod lucid, iar Sfântul Apostol Pavel avertizează pe ucenicii lui asupra pericolului pe care-l reprezintă ele în calea învăţăturii celei adevărate a Evangheliei lui Hristos (Tit 1, 14). Şi astăzi există numeroase superstiţii, care încep cu persoana preotului, continuă cu locurile sfinţite (biserica, cimitirul etc.), rânduielile liturgice, lucrurile şi veşmintele bisericeşti şi se sfârşesc cu duminicile şi sărbătorile. Cele mai multe dintre ele se referă la Taina Cununiei: călcatul pe picior în timpul slujbei, interdicţia întâlnirii mireselor, precum şi aceea de a se uita înapoi atunci când se intră în sfântul lăcaş, "păcălitul" cu pişcoturile şi altele. Alături de acestea, întâlnim frecvent o concepţie greşită, potrivit căreia în luna mai nu este bine să se facă nunţi, invocându-se motivul că astfel de căsătorii săvârşite în această lună nu durează, ci "se duc ca florile de mai".

Mulţi cred în această superstiţie, însă trebuie precizat foarte clar că nu există nici un temei teologic, canonic sau liturgic ce opreşte săvârşirea nunţii în această perioadă. Porunca a IX-a a Bisericii menţionează numai anumite zile în care nu se săvârşesc nunţi în timpul anului bisericesc. Astfel, nu este îngăduită oficierea Sfintei Taine a Cununiei în toate miercurile şi vinerile de peste an, în ajunul praznicelor împărăteşti, în cele patru posturi de peste an, în Săptămâna brânzei (cu şapte zile înainte de Postul Sfintelor Paşti), în Săptămâna Luminată, în Duminica Rusaliilor, în intervalul de timp de la Naşterea Domnului până la Bobotează, la 14 Septembrie (Înălţarea Sfintei Cruci) şi la 29 August (Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul). Aşadar, nu există nici o interdicţie ca tinerii să-şi unească vieţile în această lună, dimpotrivă, căsătoria este binecuvântată, mai ales că urmează după sărbătoarea Învierii Domnului.

Nu trebuie să ne luăm după superstiţii, crezând că relaţia se va destrăma. Există familii care s-au cununat religios în luna mai şi au convieţuit zeci de ani, tot aşa cum există unele care nu au durat, în ciuda faptului că nunta s-a făcut în iunie, iulie sau septembrie. Important este să ne ferim a săvârşi nunta în perioadele stabilite de Sfânta Biserică ca nepotrivite, iar tinerii, încă din prima zi a căsătoriei, să vadă în familie o icoană a iubirii lui Dumnezeu pe pământ, având ca scopuri prioritare ajutorul reciproc, atât în dobândirea mântuirii, cât şi în cele ce ţin de naşterea şi educarea copiilor.

Sursa: Ziarul Lumina

Avem nevoie de citirea Sfintei Scripturi

Părinte arhimandrit Policarp Chiţulescu, ce este Sfânta Scriptură pentru un creştin ortodox?

Sfânta Scriptură ne dezvăluie iubirea de oameni a lui Dumnezeu revărsată de-a lungul timpului, în lume. Ea ne ajută să aflăm voia lui Dumnezeu, pe care El a încredinţat-o aleşilor Săi, profeţii şi apostolii, care au fixat-o în scris. Sfânta Scriptură este de fapt un manual de vieţuire plăcută lui Dumnezeu. De multe ori am întâlnit oameni care căutau anumite răspunsuri care erau clar precizate în Scriptură, dar ei nu apelau la ea, nu aveau conştiinţa că este o carte izvorâtă din sfinţenie, nu ştiau ce cuprinde. Am observat că mulţi creştini, care participă frecvent la viaţa Bisericii, nu citesc Scriptura. Un mare exeget al Sfintelor Scripturi, Sfântul Ioan Gură de Aur, spune că a citi Scriptura nu este propriu doar monahilor, ci mai ales este necesar mirenilor, care trăiesc în lume, înconjuraţi de multe ocazii de a păcătui. Citirea Sfintei Scripturi ne umple sufletul de râvnă pentru că ea conţine multe exemple de oameni care au biruit, prin Dumnezeu, orice rău. Apoi, ea conţine, conform spuselor aceluiaşi Părinte al Bisericii, răspunsuri la absolut toate problemele duhovniceşti pe care le-ar putea întâmpina un om în viaţă. Desigur că Scriptura nu se poate cuprinde lesne cu mintea, tocmai pentru a o aprofunda. Înţelesurile ei se dezleagă după rugăciuni insistente şi răbdătoare, de luminare, şi cu ajutorul tâlcuirilor Părinţilor Bisericii.

De ce trebuie să citim Sfânta Scriptură?

Faptul că cele mai multe manuscrise, păstrate din vechime până astăzi, conţin texte scripturistice cu explicaţii, precum şi acela că cele mai multe opere ale Sfinţilor Bisericii sunt, de fapt, tâlcuiri ale Scripturii, arată importanţa şi necesitatea cunoaşterii lor de către cel care vrea să-L iubească pe Dumnezeu. Ar trebui ca fiecare creştin să citească zilnic, alături de rugăciuni, şi capitole din Scriptură. În familie, în loc de timp pierdut în faţa televizorului, s-ar putea iniţia unele dialoguri pe temele inepuizabile ale Scripturii. Preoţii înşişi ar trebui să explice creştinilor, punctual, pe teme precise, Scriptura, să-i sfătuiască pe credincioşi la spovedanie să iubească Scripturile. Necunoaşterea Sfintei Scripturi se observă din comportamentul oamenilor, care nu ştiu cum să trăiască, nu se ruşinează de cuvintele Mântuitorului, pentru că nu le cunosc. Este bine că în clipa de faţă se abordează şi se cultivă la nivelul Bisericii întregi, tematic, o mulţime de teme: Liturghia, Scriptura, Crezul, Autocefalia, Familia ş.a. pentru a dezvolta o conştiinţă responsabilă în rândul creştinilor.

Sursa: Ziarul Lumina

Cum întrebuinţăm untdelemnul de la Sfântul Maslu?

Preocuparea pentru alinarea şi vindecarea suferinţelor trupeşti şi sufleteşti ale credincioşilor s-a aflat din cele mai vechi timpuri în centrul lucrării pastorale a Bisericii noastre. După cum spune Sfânta Scriptură, "nimeni nu este fără de păcat chiar dacă viaţa lui pe acest pământ ar fi de numai o zi" (Iov 14, 4), nu există nici un om care să nu sufere de o boală trupească sau sufletească. Pentru vindecarea acestor boli, Biserica a rânduit Sfânta Taină a Maslului, o slujbă care, prin rugăciunile preoţilor şi prin ungerea cu untdelemn sfinţit în numele Domnului, aduce bolnavului alinare sau vindecare, potrivit credinţei lui.

Untdelemnul care constituie materia Tainei Sfântului Maslu este un simbol al îndurării divine şi totodată un medicament, un mijloc de însănătoşire, întrebuinţat în scopuri terapeutice din cele mai vechi timpuri.

Untdelemnul de la Sfântul Maslu, fiind binecuvântat de preoţi cu invocarea lui Dumnezeu, este impregnat de harul dumnezeiesc al Sfântului Duh, ca şi apa Botezului. El are puterea de a curăţi sufletul prin iertarea păcatelor şi a tămădui trupul prin izgonirea bolilor, împărtăşind mila şi îndurarea lui Dumnezeu. De aceea, untdelemnul rămas de la Maslu, ca şi făina binecuvântată în cadrul slujbei, trebuie păstrate cu cinste, în loc curat şi ales.

Untdelemnul se poate pune să ardă în candele, fie în casă, fie în biserică, şi poate fi întrebuinţat şi la miruit. În unele părţi, din făina binecuvântată se fac prescuri pentru Sfânta Liturghie. Beţişoarele folosite pentru ungere se adună şi se îngroapă ori se ard, aruncându-se cenuşa în loc curat.

În anumite zone ale ţării este obiceiul ca, din făina şi din untdelemnul binecuvântat la Sfântul, să se facă pâinişoare care se dau bolnavului spre a fi mâncate. De asemenea, bolnavului se dă să guste din untdelemnul sfinţit îndată după Sfânta Împărtăşanie, apoi restul e folosit în mâncarea care se pregăteşte pentru el. Un alt obicei frumos este întâlnit în zona Moldovei, în Vinerea Patimilor: cei care ajunează în această zi pregătesc o turtă, făcută din făina binecuvântată la Sfântul Maslu şi agheasmă, pe care o consumă când îşi încheie ajunarea.

Mulţi credincioşi au tendinţa să creadă că vindecarea vine prin consumarea propriu-zisă a untdelemnului şi a făinei binecuvântate, şi fac abstracţie de pute sprea rugăciunii şi necesitatea credinţei. De aceea, trebuie reţinut faptul că alinarea sau vindecarea vin prin ajutorul şi mila lui Dumnezeu, şi nu prin untdelemnul sfinţit, ca printr-un element magic.

Sursa: Ziarul Lumina