Arhitectura și muzica...

Compozitorul Arvo Pärt   pro(a)dus oferit din data de 11 iulie 2012

Cred că toată săvârşirea omenească este ca un lego. Totul poate fi susţinut de componente mici care au aceeaşi materie-sursă. Când pătrundem înlăuntrul materiei – piatră, sticlă sau o bucată de lemn – cu un microscop electronic, cu cât mergem mai adânc, mărind de o sută, de o mie, de un milion de ori, cu atât mai interesantă devine imaginea. Vedem peisaje minunate şi uimitoare. Dacă mărim şi mai mult, mai aproape de adâncimi, apar lucruri de necrezut. Apoi în faţa noastră se iveşte deodată o imagine comună absolut uniformă. Este imaginea atomului, care este comun tuturor lucrurilor. Nu contează care este materia. Poate fi piatră sau altceva. Suntem la graniţă. Aici nu este diferenţă între arhitectură şi muzică. + + + + + + + + + + + + + + + + + + +

http://www.fabrica-de-ganduri-bune.ro/produs/arhitectura-si-muzica-arvo-part

Despre lucrurile scumpe și lucrurile ieftine

De SAVATIE BAȘTOVOI /

M-am întrebat de ce a căzut arta și meșteșugăritul bisericesc și de ce kitchul a umplut atît de ușor toate domeniile vieții noastre ecleziale, de la arhitectură și icoane, veșmintele preoțești, crucile de la gît și de pe pristol, pînă la candeluțele de plastic și canafurile chinezești în formă de cruci care se mișcă la oglinda șoferilor.

Am putut înțelege de ce oamenii de la sfîrșit de secol 19, început de secol 20 s-au lăsat impresionați de imaginile cu iz religios scoase de sub tipare și cum bibelourile ”perfecte” au luat loc ciopliturilor de multe ori stîngace ale meșterilor de la sate. Mai greu îmi este să înțeleg altceva: cum o cruce ștanțată din tablă chinezească a ajuns să coste mai mult decît o cruce cioplită din lemn de dud sau măslin, cum un potir de tablă poleită a ajuns să coste cît un potir din argint lucrat cîndva cu mîna și de ce o icoană lucrată pe lemn de un maestru iconar trebuie să coste 200 de euro, iar un buchet de flori sau o vacă pe un cîmp pictată de un ”artist plastic” e normal să costă 5000 de euro, iar la nevoie și două milioane.

Așa mi-am dat și răspunsul de ce a dispărut arta bisericească. Pentru că niște oameni răi și hapsîni au inventat mașinile-unelte care împușcă zeci de icoane pe minut, împușcă potire, cădelnițe, ferecături de Evanghelii, împușcă mai nou chiar și sfinte mese și iconostase, împușcă tot ce-ți vrea inima. A folosi în slujba lui Dumnezeu toate aceste lucruri împușcate este un lucru cel puțin nepotrivit, de vreme ce există atîția oameni capabili să facă toate aceste lucruri cu mîinile și inima lor.

Dispariția breslei iconarilor și a meșterilor bisericești face vulnerabilă întreaga Biserică, deoarece ”podoaba Casei lui Dumnezeu” despre care vorbește prorocul David și ”cei ce o iubesc” este o așezare Dumnezeiască, după cum scrie în a Doua Carte a lui Moise (Ieșirea 31): “Iată, Eu am rînduit anume pe Beţaleel, fiul lui Uri, fiul lui Or, din seminţia lui Iuda,  și l-am umplut de duh dumnezeiesc, de înţelepciune, de pricepere, de ştiinţă şi de iscusinţă la tot lucrul, ca să facă lucruri de aur, de argint şi de aramă, de mătase violetă, stacojie şi vişinie, şi de in răsucit, să şlefuiască pietre scumpe pentru podoabe şi să sape în lemn tot felul de lucruri”.

Acest dar dat lui Bețeleel este asupra tuturor celor care de-a lungul veacurilor au umplut pămîntul de biserici și lucruri frumoase ce dau slava lui Dumnezeu, astfel încît pînă astăzi o lume întreagă se minunează de ele. Aceasta este o parte nelipsită a propovăduirii creștine: arhitectura, icoanele, precum și orice lucru pus în slujba lui Dumnezeu trebuie să fie frumos, lucrat de oameni dăruiți de Dumnezeu și în deplină iubire față de Dumnezeu și de oameni.

Oare nu v-ați săturat să fiți luați în rîs pentru felul în care arată zorzoanele din biserici, de pe veșminte, de pe icoane? Oare nu v-ați săturat să inventați scuze nesfîrșite pentru kitchul care ne apasă sufletele? Nu e mai simplu să ne întoarcem la ce este al nostru?

Avînd în vedere stăpînirea mare pe care a pus-o asupra multor inimi setea de cîștig ușor de pe comerțul cu icoane și lucruri bisericești ștanțate, singura cale de a ne întoarce la tradițiile artei bisericești lăsate de Dumnezeu este de a renunța la cumpărarea acestor table și de a căuta cu orice preț să avem în casă icoane adevărate, pictate cu dragoste în adevăratul duh al cinstirii de Dumnezeu.

Biserica își este autosuficientă: prin harul lui Dumnezeu, care ne-a adus pe toți pe lume și ne cheamă la pocăință, avem și pictori, și tîmplari, și fierari, și arhitecți, și croitorese, și broderese – să-i susținem în începăturile lor, știind că acest lucru întărește și împodobește Biserica, înmulțind slava lui Dumnezeu printre oameni.

Sursa: http://www.rucodelie.ro/index.php/despre-lucrurile-scumpe-si-lucrurile-ieftine/?fb_action_ids=683157568428321&fb_action_types=og.likes&fb_ref=.U_CD5taJLOg.like

Catedrala Sfânta Sofia - Istanbul

AICI aveti un tur virtual deosebit...va doresc calatorie placuta!

Catedrala Mântuirii Neamului - prezentare ansamblu

Ridicarea unei biserici, drumul de la pamânt la cer

Trecerea creştinului pe lângă biserică este motiv pentru el de a se închina. Face aceasta poate din reflex, poate pentru că aşa l‑au învăţat părinţii, bunicii. O face pentru că biserica este o icoană. Este o icoană a cerului, este o copie, pe pământ, în piatră, reconstruită, a Împărăţiei. Creştinul nu poate trece nepăsător prin faţa Împărăţiei.

Nicolae Tulban (n.1972, Braşov) este arhitect din 1996, fiind absolvent al Facultăţii de Arhitectură „Ion Mincu” din Bucureşti. Este doctorand al aceleiaşi facultăţi, pregătind o lucrare dedicată arhitecturii bizantine. În proiectele sale de locuinţe este interesat de posibilităţile de aplicare a unei locuiri creştine şi cu specific românesc. Interesul pentru arhitectura eclezială s‑a datorat primei sale vizite la Muntele Athos, unde a proiectat reabilitarea chiliei „Sf. Gheorghe” Kapsala. A proiectat biserica de la Dâmbul Morii ‑ Braşov şi capela Seminarului Teologic „Dumitru Stăniloae” ‑ Braşov.

Sfântul Gherman, arhiepiscopul Con­stantinopolului (650‑733) spune că „Biserica este cerul pământesc, întru care locuieşte şi umblă Dumnezeul cel ceresc, închipuind răstignirea, înmormântarea şi învierea lui Hristos, mai preaslăvită decât Cortul mărturiei lui Moise, preînchipuită de Patriarhi, aşezată pe temelii de Apostoli [...]”.
Construcţia bisericii este o materiali­zare. Clădirea bisericii există pentru a „îmbrăca”, dar şi pentru a fi părtaşă la Sfânta Liturghie. Doar pentru atât. Ea este construită doar pentru a întruchipa Împărăţia, pentru a fi locul în care noi, cei ce alcătuim biserica luptătoare, să ne întâlnim cu cei ce au biruit, cu biserica biruitoare. Este singurul rost pe care‑l are clădirea bisericii. Poate părea prea simplu, spus prea brusc, în câteva vorbe, dar este extraordinar de greu să poţi împlini această simplitate. Să construieşti o biserică având acest rost ca singurul ţel, ca singură „justificare” pentru orice acţiune începută sau împlinită. A purcede la construirea unei biserici trebuie neapărat să se facă de la înţelegerea rostului pe care aceasta trebuie să‑l împli­nească. Dincolo de toate teoriile, dincolo de dogmatică, începerea aducerii la formă a lăcaşului trebuie să înceapă de la înţelegerea adâncă, de la trăirea acestei întâlniri, între biruitori şi luptători, pentru care clădirea se face. Fiind locul acestei întâlniri, ea trebuie să întruchipeze, să aducă în chip, precum o icoană, spaţiul în care „locuieşte şi umblă Dumnezeul cel ceresc”. Icoana ne aduce înainte faţa Mântuitorului şi a Sfinţilor (care au devenit, de fapt, la rândul lor icoane ale Lui). Clădirea bisericii este pentru spaţiul Împărăţiei ceea ce este icoana pentru chipul Mântuitorului.
Arhitectul de biserici are astfel o mun­că foarte asemănătoare iconarului. El trebuie să dea chip pământesc unor spaţii care există, dar care nu pot fi cunoscute altfel decât prin... post şi rugăciune.
Arhitectul de biserici nu trebuie să creeze, să născocească spaţii şi forme. S‑a scris mult despre spaţiul bisericii. Şi de către teologi, şi de către intelectuali, de filozofi. Există foarte multe explicaţii – multe născocite de mintea omului – pentru care bisericile sunt aşa cum sunt. Trist este că aceste explicaţii, în ziua de azi, converg chiar şi în lumea noastră, ortodoxă, dar într‑o direcţie care nu are a face cu Dumnezeu, ci cu măiestria gândirii omeneşti. Este o realitate faptul că biserica este întruchiparea grotei nativităţii suprapusă peste Sfântul Mormânt. Dar ea a fost atât de banalizată de toţi vorbitorii moderni – şi din biserică şi din afara ei – încât au reuşit ca sensul pe care îl avea în vremea Sfântului Gherman să devină foarte bine ascuns. Şi aceasta cu puterea oamenilor de a născoci sensuri.
Rodul născocirii oamenilor în materie de clădiri ale bisericii se vede foarte clar în apus. Bisericile catolicilor şi protestanţilor nu mai au nimic din forma edificiilor în care se slujea în primul mileniu. Multe dintre ele chiar nu mai spun nimic, dacă nu eşti atent la ce scrie pe ele treci nepăsător, fără să îţi poţi închipui că acolo se poate măcar „simula“ Sfânta Liturghie. S‑a ajuns aici dintr‑un motiv care este, din nou, simplu: s‑a făcut apel la născocirile omului. S‑a urmărit să se aducă slavă lui Dumnezeu prin ridicarea unei structuri nemaivăzute, sau prin atingerea celei mai mari înălţimi sau a celei mai vaste deschideri de cupolă. În construcţia de biserici a zilelor noas­tre s‑a uitat definitiv cel mai important lucru pe care biserica trebuie să‑l împlinească – acea legătură între lumi, acel «a fi punct de întâlnire». Noi am uitat că stabilitatea celei mai mari cupole nu trebuie asigurată prin calculele inginerilor, ci prin firul de aur de care vorbea atât de frumos Procopie, cronicarul Împăratului Iustinian, care spunea despre Sfânta Sofia din Constantinopol că „pare să nu stea pe o fundaţie solidă, ci acoperă spaţiul de sub ea ca şi cum ar fi suspendată de Cer cu un fir de aur”.
Firul de aur fiind rupt, oamenii s‑au gândit că puterea lor este suficientă pentru a ridica biserici. Ajutorul lui Dumnezeu nu pare să le mai fi fost de folos. Se spune că, pentru a construi cupola bisericii Sant’Andrea al Quirinale, de altfel una din cele mai frumoase biserici ale Cetăţii Eterne, faimosul arhitect Bernini a dus o corespondenţă cu nu mai puţin vestitul matematician german Leibinz, care a calculat rezistenţa cupolei cu ajutorul foarte noului pe atunci calcul diferenţial. La Roma firul de aur de la Constantinopol a fost înlocuit cu născocirile oamenilor... Biserica nu mai era legată de cer, ci s‑a aşezat pe fundaţiile solide ale creaţiei omului. Fiul marelui arhitect spune că acesta şi‑a petrecut ultimii ani din viaţă admirându‑şi capodopera. Omul, în biserică, întâlnindu‑se cu creaţia lui, nu cu Creatorul lui...
Riscul nostru, prin bisericile pe care le ridicăm, este a ajunge aici. El este ajutat mult de faptul că noi am uitat, gândindu‑ne la templu, ce a refăcut Mântuitorul în trei zile. Singurul drum pe care putem ajunge a construi biserici „plăcute lui Dumnezeu” este să ne reconstruim dintâi pe noi. Cel care purcede la a construi o biserică, fie că e preot, monah, arhitect, meşter, trebuie cel puţin să înceapă dintâi a se construi pe sine. Modelul iconarului este unul bine adecvat. Postul şi rugăciunea trebuie să fie parte a unei vieţi liturgice trăite cu tot sârgul şi cu toată puterea. Pentru a cunoaşte cum trebuie să arate spaţiul în care urmează ca oamenii să se întâlnească cu Dumnezeu, este esenţial ca cel care purcede la a‑l aduce în formă să fie la rândul lui parte a Bisericii, în toată fiinţa lui.
Preotul nu este un client.
El nu poate fi decât reprezentantul Clientului
Arhitectura bisericilor noastre ortodoxe este imaginea în piatră a ceea ce oamenii înţeleg din ce ar trebui să fie o biserică. Iar ei înţeleg crâmpeie. Cei care le proiectează, arhitecţii, le văd ca pe nişte clădiri cu cerinţe complexe. Cei care le comandă, preoţii, solicită parametri „palpabili”: capacitate, suprafaţă, înălţime, etc. În acest fel a apărut un nou fel de comunicare între arhitect şi comanditar. Acesta ascunde, vrea să îl înlocuiască pe cel bun, originar, fiind totodată principala cauză a pierderii tradiţiei arhitecturii noastre.
Preotul care urmăreşte a construi o biserică de parohie nu trebuie tratat de către arhitect ca un client obişnuit. Arhitectul, la rândul său, nu este pentru preot un simplu prestator de servicii de proiectare şi de nivelare a cărărilor ce duc la ghişeele primăriei.
Preotul în primul rând nu este un client. El nu poate fi decât reprezentantul Clientului. El este doar persoana care‑L reprezintă pe Cel pentru care urmează a se construi casa. Casa Domnului. Această postură – de reprezentant – trebuie considerată aşa cum este ea şi de către arhitect, pentru că acesta trebuie să i se adreseze părintelui nu pentru a afla ce doreşte el, ci ce trebuie să facă pentru ca plăsmuirile lui să fie bineplăcute Celui pe care preotul îl reprezintă. Este drept, calea spre Client nu este doar preotul. Evident, mai există o sumedenie de pagini de literatură patristică în care Sfinţii Părinţi au expus tot ceea ce ţine de lăcaşul de cult. Din acestea se pot afla foarte multe despre cum trebuie să fie Casa. Mai există, evident, şi posibilitatea ca prin rugăciune arhitectul să Îl întrebe direct...
Postura aceasta de reprezentant schim­bă oarecum şi relaţia dintre preot şi arhitect, nu doar pe cea dintre arhitect şi preot. Asumând‑o, preotul trebuie să înceteze a vorbi, lăsând, asemenea Apostolului Pavel, Duhul să vorbească prin el. Preotul care purcede la a construi biserică nu are a urmări altceva decât ceea ce este bineplăcut lui Dumnezeu...
Dar din acest punct începe greul. De aici începând apare marea problemă, nerezolvată la noi, poate nici măcar ridicată cum se cuvine. Presupunând „funcţională” relaţia dintre preot şi Stăpân, plăsmuirea bisericii devine dependentă de relaţia dintre preot şi arhitect. Cum am spus, arhitectul nu este un simplu prestator de servicii. El este de fapt cel care, înţelegând bine ceea ce vrea Clientul, transpune în piatră voinţa acestuia. Această bună înţelegere de către arhitect este cheia de boltă a construirii de biserici. Iar măiestria zidirii acesteia aparţine preotului, pentru că el trebuie să ridice comunicarea uzuală pe care ar avea‑o cu arhitectul la una duhovnicească. Reuşita unei construiri de biserici stă tocmai în grija preotului ca plăsmuirea arhitectului să fie pe vrerea Domnului. Această grijă este una duhovnicească – preotul trebuie pe de o parte să explice clar ceea ce este de urmărit în zidire şi pe de altă parte să‑l susţină pe arhitect în înţelegerea explicaţiilor, cum face cu orice fiu duhov­nicesc. Cei doi trebuie nu să colaboreze, ci să lucreze împreună pentru acelaşi Stăpân.
Lucrarea la construirea bisericii nu se poate face decât ca împreună‑lucrare...
Clădirile bisericilor nu sunt creaţia noas­tră – nici ca persoane, nici ca şi comunităţi, nici ca neam. Ridicarea de biserici nu se face cu alt scop decât cel de aducere pe pământ a Împărăţiei, de a avea între noi un loc în care Dumnezeu să locuiască şi să umble.

Autor: Arhitect Nicolae Tulban

Sursa

Catedrala Mântuirii Neamului

Conceptul noului ansamblu al catedralei trebuie să aibă o dublă semnificaţie în plan semiologic cu reverberaţii evident liturgice.
Prima semnificaţie se referă la conformarea în plan a ansamblului. Aceasta trebuie să reprezinte caracterul liturgic-misionar pe care tematica îl subliniază în cele ce urmează.
Cea de a doua semnificaţie este dată fără îndoială de componenta dominantă a întregului: Catedrala. Aceasta va fi polarizatoarea tuturor celorlalte componente, pivot al compoziţiei generale. Fiecare se va înscrie pe coordonate proprii, susţinând însă întregul, în semnificaţia sa duhovnicească. Elementele componente ale ansamblului sunt trei:
Incinta de acces care are în centrul său fântâna–baptisteriu, simbol al Tainei Botezului. Ea este delimitată în partea de vest de cele două clădiri cu volumetrie concavă spre incintă: casa “Sfântul Andrei” (pentru cler şi întruniri) şi casa “Pelerinul” (pentru pelerini), orientate către catedrală. Această conformare planimetrică se continuă prin doua fronturi tot concave, materializate prin lampadare. Dispunerea lor, sugerând piciorul unui mare potir, reprezintă locul de împlinire în comuniune a credincioşilor, o baie a renaşterii noastre prin recunoştinţa pe care o exprimăm faţă de Dumnezeu. Lampadarele, configurând potirul prin lumină, simbolizează Taina Mirungerii. Ele sunt simbolul morţii faţă de păcat şi al învierii pentru sfinţenie şi viaţă veşnică.
În final, compoziţia ansamblului este încununată de biserică. Văzută ca lăcaş de cult, trebuie să reţinem că Biserica este expresia de comuniune mărturisitoare a lui Hristos Domnul şi se împărtăşeşte cu El. Ea este lăcaşul Sfintei Euharistii. De aceea, altarul, locul unde se sfinţesc Darurile Euharistice, este locul central al bisericii. Este foarte important să cunoaştem conţinutul spiritual al credinţei, pentru ca lăcaşul de cult să simbolizeze, să semnifice în formă zidită, Cuvântul care zideşte comuniunea; un lăcaş de cult este cuvânt construit în simbol. Chiar dacă nu se aude nimic în biserică, felul în care aceasta este construită devine o predică, o reflecţie teologică, sete de cuvânt teologic zidit, este cuvântul vizualizat, nu numai prin icoane, ci şi prin modul de a organiza spaţiul, ca spaţiu sacru pentru întâlnirea şi comuniunea cu Dumnezeu Cel Unul Sfânt, cu Sfânta Treime.
Din acest punct de vedere pentru biserică avem trei etape distincte si complementare: biserica în forma de corabie care este obligatorie potrivit Constituţiilor Apostolice, care sunt scrise la sfârşitul sec. al III-lea, începutul sec. al IV-lea. În Constituţiile Apostolice, Cartea a doua, cap. 57, este prevăzut ca, biserica, înainte de toate, “să fie lungă şi încăpătoare, apoi să fie îndreptată cu altarul spre răsărit, de amândouă părţile în faţă sa, în altar să aibă pastoforii, adică Proscomidiarul şi Diaconiconul; în fine, să fie asemenea unei corăbii”. Acesta este un act normativ care stabileşte cum trebuie să fie biserica. Până acum, această formă recomandată cu insistenţă şi cu o anumită obligativitate nu este întâmplătoare, nu este arbitrară. Nu avem voie să construim nimic arbitrar, ce nu are motivaţie teologică, pentru că nu este asimilabil construcţiei bisericii. Totuşi, se pot dezvolta sau aprofunda sensuri teologice din Sfânta Scriptură în arhitectura sacră, punând accentul pe aspecte ce nu au fost suficient evidenţiate în epoca precedentă. Există o libertate foarte mare în construcţii, cu condiţia ca arhitectul să fie teolog, sau să fie sfătuit de un teolog, în înţelesul că arhitectura, când aduce ceva nou ca formă, nu aduce ceva nou şi în conţinut în ceea ce priveşte credinţa.
Imaginea de corabie a fost inspirată din Sfânta Scriptură a Vechiului Testament şi din Evanghelii. De ce ne aminteşte biserica în formă de corabie? În primul rând de corabia lui Noe, corabia salvării, căci nu este vorba de o simpla corabie de pescuit, este vorba de corabia care ne salvează, ne mântuieşte de la o încercare grea, ne scapă de la moarte, de potop. Corabia lui Noe era o prefigurare a bisericii, corabie-mântuire ca salvare de păcat şi de moartea cea veşnică a sufletului despărţit de Dumnezeu.
A doua formă care se regăseşte în biserica în formă de corabie, este cortul, sau templul lui Moise, cel care era mobil, era deplasabil.
A treia realitate la care biserica în formă de corabie trimite prin simbolismul ei, este templul din Ierusalim, care avea trei spaţii diferite: unul pentru popor, unul pentru preoţi şi Sfânta Sfintelor, în care intra o singura dată arhiereul. Aceste trei prefigurări ale bisericii din Vechiul Testament, sunt completate cu o realitate foarte prezentă în Noul Testament şi anume legătura dintre Hristos şi corabie. Hristos Domnul a predicat oamenilor de pe mare, din corabie, iar corabia, ca simbol, nu este doar preluată din Vechiul Testament, ci este şi un memorial al prezentei lui Hristos în corabie atunci când predică. Deci are amvonul Lui în corabie. De aceea Evanghelia se citeşte dintr-un spaţiu în formă de corabie, pentru că El a vorbit adesea din corabie persoanelor aflate la malul mării. Cele mai profunde lecţii de eclesiologie despre taina Bisericii, le-a dat Hristos Domnul ucenicilor Săi în legătură cu marea şi corabia. Pescuirea minunată are loc folosind corabia, iar după ce a pescuit în mod minunat mult peşte, Hristos îi spune lui Petru: de acum vă voi face pescari de oameni, adică, pescuiţi nu cu undiţa, ci prin cuvântul Evangheliei, prin propovăduire, prin modul de a propovădui şi de a păstori pe oameni. Deci, corabia din pescuirea minunată este o prefigurare a lucrării Evangheliei a spaţiului liturgic numit biserică, construită în formă de corabie. Mai mult decât atât, când marea este învolburată din cauza furtunii, iar Hristos se odihneşte în corabie, ucenicii Îl trezesc, pentru că sunt, cu tot profesionismul lor de corăbieri şi pescari, copleşiţi şi nu mai pot face faţă singuri furtunii, dar când Îl trezesc pe Hristos care dormea în corabie El a certat vânturile şi marea, iar acestea s-au potolit. Ei s-au întrebat: cine este Omul acesta de care ascultă vântul şi marea? În tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, marea învolburată este lumea, este istoria plină de surprize, persecuţii, încercări, răsturnări de situaţie, iar Biserica este corabia salvatoare în care se află Hristos. În general se iscă furtună mare în societate, în viaţa noastră când noi uităm de Hristos, dar când Îl trezim pe Hristos din noi, când credinţa noastră vie se întăreşte, devine vie, atunci corabia credinţei şi a rugăciunii ne salvează. O altă minune, tot în legătură cu corabia, este aceea în care Hristos nu Se afla în corabie, ci numai ucenicii Săi în timp de noapte iar furtuna îi sperie, însă El vine spre ei mergând pe apă. Petru doreşte să vină la El mergând tot pe apă, iar când se îndoieşte, Petru se afundă. Iar Domnul îl mustră şi îi spune: puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi se urcă împreună în corabie, iar furtuna se potoleşte. Iată câteva momente din Evanghelii în care vedem taina Bisericii exprimată în raport cu prezenţa lui Hristos în corabie, sau îndreptându-se spre corabie. Din aceste motive Constituţiile Apostolice sfătuiesc să fie construite bisericile în formă de corabie ca memorial al lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu în Vechiul Testament şi în Noul Testament. Biserica în formă de corabie este cea mai răspândită formă din punct de vedere arhitectural. Mai târziu, când reflexia teologică a Bisericii privind arhitectura locaşului de cult a luat în considerare nu numai Evangheliile ci şi epistolele pauline, în care se arată că Hristos este capul Bisericii, iar Biserica este trupul Său şi că Hristos, Pantocratorul, Atotţiitorul este Cel care menţine în existenţă toată creaţia (vezi I Corinteni 12,12-13 şi 27 şi Efeseni 1, 22-23; 4,3; Coloseni 1,18), s-a simţit nevoia ca Biserica să cuprindă în corabie sub formă de cruce greacă sau latină, Taina Crucii, sau Taina prezenţei lui Hristos cel răstignit şi înviat, care conduce corabia mântuirii. În corabie, Hristos conduce corabia din Sfântul Altar, prin Sfânta Evanghelie şi prin Sfintele Taine. Dar trebuie subliniat faptul că Hristos Cel euharistic de pe Sfânta Masă din Altar, este prezent şi în ceruri, iar Liturghia Bisericii de pe pământ se leagă cu Liturghia îngerilor şi sfinţilor din ceruri. Aşa apare nevoia spaţiului liturgic cruciform.
Deci a doua etapă în arhitectura creştină a bisericii este spaţiul liturgic cruciform: fie că este vorba de crucea latină, fie că este vorba de crucea bizantină, cu o absidă principală (Altar) şi două abside laterale. Totul este concentrat pe prezenţa lui Hristos Cel răstignit, înviat şi înălţat la cer, pentru a arăta că Cel ce a coborât pe pământ s-a făcut om, ca pe noi oamenii să ne înalţe la ceruri. Această coborâre şi înălţare este simbolizată de cupola bizantină, dar mai ales de turla moldavă care conţine în ea coborârea lui Hristos – Dumnezeu – Pantocratorul, simbolizată de cupola interioară şi ridicarea omului prin Hristos în iubirea şi slava Sfintei Treimi, înălţare simbolizată prin turla în formă ascuţită, care punctează cerul.
O a treia etapă, care înseamnă o dezvoltare teologică mai profundă a tainei Bisericii, este biserica lui Hristos, casă a Preasfintei Treimi. Hristos nu este singur; El este întotdeauna cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, iar cei ce se împărtăşesc cu Hristos sunt cei botezaţi în numele Preasfintei Treimi. Întreg cultul ortodox este ritmat de rugăciunea - cântare: Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Dacă Îl lăudăm pe Domnul acum, Îl vom lauda pururi şi în vecii vecilor. Biserica este pregustare a comuniunii eterne cu Sfânta Treime din Împărăţia cerurilor, iar acest aspect este foarte puternic subliniat în slujba de sfinţire a bisericii, către sfârşitul ei, când se cântă: „Această casă Tatăl a zidit, această casă Fiul a-ntărit, această casă Duhul Sfânt a înnoit-o, a luminat-o, a sfinţit-o şi a sfinţit sufletele noastre”. Deci, ne sfinţim în Biserică din harul Preasfintei Treimi, iar Biserica, această corabie a mântuirii, acest spaţiul cruciform al comuniunii cu Hristos Cel răstignit, înviat şi înălţat la cer este totodată casa Preasfintei Treimi. Aproape tot ce apare compus din trei elemente, se poate referi simbolic la Sfânta Treime: planul triconic, trei turle, trei nave, trei altare, trei uşi sau trei porţi, trei arcuri poate fi exprimat prin ideea centrală că Hristos, Capul Bisericii, este Unul din Sfânta Treime, iar noi suntem botezaţi în numele Sfintei Treimi şi pregustăm din lumea aceasta pacea şi bucuria din Împărăţia Preasfintei Treimi (conform Romani 14,17).
Aşadar această Catedrală trebuie să fie un simbol arhitectural al supremului moment liturgic, cel al Euharistiei, al împărtăşirii cu Hristos, Unul din Sfânta Treime. De aceea se impune reprezentarea printr-o configuraţie simbolizând “POTIRUL”. Cupa potirului va cuprinde deci edificiul Catedralei în care se vor săvârşi Sfintele Taine. În centrul cupei înălţându-se biserica, aceasta va avea ca semn al menirii sale misionare, înălţătoare, turla Pantocratorului, încununată cu crucea patriarhală. Piciorul potirului care simbolizează iubirea infinită a Sfintei Treimi care cuprinde întreg universul creat, va fi reprezentat prin lampadare dispuse într-o mişcare evazată, semn al deschiderii misionare a bisericii, îndemnul său către credincioşi la smerenie şi pocăinţă, dar şi chemarea oamenilor la comuniunea eternă cu Dumnezeu. Aceste două braţe luminoase ale piciorului potirului vor delimita incinta în care, la marile sărbători, credincioşii vor putea urmări oficierea Sfintei Liturghii în exteriorul Catedralei. În incintă se va putea urmări ceremonialul religios, ce se va desfăşura în catedrală sau în pridvorul său, şi prin proiecţii redate pe mari ecrane TV. Delimitarea acestei zone va fi realizată pe latura sa de vest prin două clădiri: casa “Pelerinul“ şi casa “Sfântul Apostol Andrei“ destinate adăpostirii unor întruniri cu caracter teologic sau unor activităţi cultural-misionare ale Patriarhiei.
Suplimentar s-ar putea menţiona o a treia semnificaţie ce va fi percepută de credincioşi în parcursul lor de la intrarea în incintă până la porţile catedralei, această desfăşurare de fronturi deschise fiind reflectarea spiritualităţii poporului român, aceea de deschidere către natura înconjurătoare, de necesitate a comunicării, de dialog (simbolizate prin pridvor asemănător cerdacului de la casa creştinului). În portic vor fi reprezentate prin biserici pictate sau sfinţi români, zonele geografice şi istorice, în care Biserica Ortodoxă Română a fost şi este prezentă: Ţara Românească, Moldova şi Transilvania dar şi diaspora română actuală.

Plastica exterioară şi interioară sunt două componente de importanţă deosebită în stabilirea unui climat de intercomunicare. Nu se va renunţa la tradiţie, dar ea va fi interpretată ca o stare de permanentă nelinişte. Plastica va trebui să fie purtătoarea mesajului canonic ortodox, astfel încât nimic din ceea ce reprezintă construcţia sau decoraţia interioară să nu fie întâmplător.
Volumul construcţiei catedralei trebuie să reprezinte locul care adăposteşte Taina Sfintei Euharistii, Biserica înălţându-se din mijlocul marelui potir. Întreaga construcţie este încununată de trei turle principale, plasate de la intrare până la naos, în ritm crescător. Este reprezentarea înălţării progresive spre împărăţia Sfintei Treimi, în care turla Pantocratorului domină compoziţia. Conform canoanelor înălţimea turlei este determinantă pentru lungimea întregului locaş. Mergând cu interpretarea mai departe vom vedea în corpul bisericii reprezentarea trupului Mântuitorului aşezat în mormântul oferit de Iosif din Arimateea, iar în verticala turlei celei mari, Învierea lui Hristos. Această tălmăcire a compoziţiei arhitecturale poate fi considerată ca semn al iubirii milostive a lui Dumnezeu, ca prin Iisus Hristos noi să fim părtaşi ai vieţii şi bucuriei veşnice a Preasfintei Treimi.
Rămânând în aria simbolisticii putem considera că, această clădire poate fi îmbogăţită şi cu alte turle, care în total să reprezinte cele şapte zile ale Creaţiei şi cele şapte Taine ale Bisericii. Ar putea fi şi o a opta turlă peste altar simbolizând ziua veşniciei cereşti, a comuniunii infinite.

(Preafericitul Părinte Daniel – Patriarhul României)

Istoria unei idei

Sfântul Aposol Toma, ocrotitorul arhitecţilor, zidarilor şi al pietrarilor

Iată o întămplare din viaţa sfântului care argumentează acest lucru:

Iar când a mers apostolul Domnului la Gundafor împaratul Indiei, l-a întrebat acesta ce mestesug stie, la lemn sau la pietre a lucra? Apostolul raspunse ca la lemn stie a face pluguri, juguri, cârme si vâsle; iar la pietre, coloane, temple si case împaratesti. Atunci împaratul zise: "Oare, putea-vei sa-mi faci niste palate dupa voia mea la locul care îmi va placea? Apostolul zise ca poate; si se tocmira si fara sa-si faca grija, porunci sa se dea apostolului aur, ca sa ia cele ce-i trebuie si sa puna temeliile, aratându-i si locul. Însa apostolul zise: "Acum, împarate, nu este vreme a zidi cineva, ci în luna lui octombrie". Aceasta mi se pare sa o fi zis apostolul, pentru rasplatirea ce este sa se dea în veacul cel viitor, pentru cele ce am facut în viata; si asa prea lesne îndupleca firea împaratului, mai ales ca lua în mâinile sale si dreptarul si desemna cu mestesug locul de construit, si-l linisti ca sa nu aiba nici o grija. Deci mirându-se împaratul de istetimea apostolului, dându-i si de cheltuiala de ajuns, se întoarse la casa sa. Iar apostolul împarti tot aurul la saraci, si ca un apostol facu împaratului case nefacute de mâna de om, în curtea celor întâi-nascuti. Deci trecând câtva timp, împaratului îi era aminte sa stie despre lucru, si auzind ca lipsea numai acoperisul de bucurie socotind ca este adevarata vestea, trimise si alta masura de aur la apostol, zicând sa-i faca acoperisul foarte frumos si mai curând. El iarasi luând aurul, îsi ridica mâinile si ochii catre cer, si zise: "Multumescu-Ti Iubitorule de oameni, ca în multe feluri de chipuri stii si rânduiesti mântuirea fiecaruia; si aflându-se tot în acel gând, îl împarti tot la cei lipsiti. Deci în cele din urma, unii din cei ce se aflau cu apostolul, au spus împaratului ca nu va iesi nici un fel de zidire de la acel om, de vreme ce aurul l-a împartit la saraci, si înca propovaduieste pe un Dumnezeu nestiut, face niste lucruri minunate catre cei ce merg la dânsul, si nu manânca nimic".

Împaratul umplându-se de nespusa mânie, a trimis si a adus pe apostol si l-a întrebat daca a zidit palatul? Iar el raspunzând a zis: "Ti-am zidit împarate palat foarte frumos, precum am învatat eu sa lucrez, de la marele mester Hristos". Si împaratul zise: "Ia sa mergem sa-l vedem". Iar apostolul zise: "Nu-ti va trebui acum, ci când te vei muta de aici, atunci cu bucurie vei avea salasluirea palatului ce s-a zidit. Iar împaratului parându-i ca-l ia în râs, striga salbaticit: "Luati pe acest înselator si-l bagati într-o groapa, care va fi mai întunecoasa, împreuna cu negutatorul, care mi l-a adus". Deci aflându-se la închisoare în legaturi apostolul, fratele împaratului cazând în multa inima rea, chemând pe împaratul îi zise: "Pentru mâhnirea ce ti s-a întâmplat de la acest înselator, îngreunându-ma la suflet, acum voi sa mor"; si vorbind amândoi asa, îi pieri firea si muri.

Atunci luându-i sufletul îngerul, si purtându-l pe la salasele Domnului îi arata frumusetea lor si-l întreba unde-i place sa locuiasca? Iar sufletul vazând unul mai ales si osebit pe urma tuturor, îl arata pe acela îngerului, si se ruga a se salaslui în o parte a acelui palat; îngerul însa îi zise: "Nu vei putea sa te salasluiesti în acesta ca este al fratelui tau pe care i l-a facut Toma strainul". El îi zise: "Rogu-te lasa-ma sa ma duc la dânsul, ca-l voi cumpara de la el cu putin pret si ma voi întoarce; ca el nu-i stie frumusetea.

Atunci îngerul întorcând sufletul în trupul cel mort, si trezindu-se mortul ca dintr-un somn greu, a trimis sa cheme pe fratele sau. care venind îi zise: "Stiu fara îndoiala ca ai fost tu bucuros sa dai jumatate din împaratia ta pentru mine, ca sa înviez. Cer dar de la tine un dar mic, si te rog a mi-l da". Împaratul zise: "Ceea ce este în puterea mea, voi da bucuros, iubitului meu frate", adeverindu-i cu juramânt. Atunci fara nici o sfiala spuse frate-sau cererea, zicând: "Daruieste-mi palatul pe care-l ai în ceruri; câti bani vei vrea sa-ti dau sa mi-l dai?" Împaratul la aceasta ramase ca un mut; apoi întreba: "Eu sa am palate în cer? De unde?" "Cu adevarat ai, macar ca tu nu stii; cele ce ti le-a zidit strainul care este închis în temnita".

Atunci punând împaratul în mintea sa cuvintele acestea, urni pe frate-sau în acest chip, zicându-i: "De ar fi ceea ce poftesti din cele ce sunt sub împaratia mea, ar fi pacat a se calca juramântul; dar fiindca este din cele ce sunt osebit la ceruri, judeca tu singur! Fiind însa mesterul de fata, ti-l ia si-ti va face mai frumoase, decât cele ce ai vazut". Acestea zicând, scoase pe apostol si pe Avan din temnita; si cazând împaratul la picioarele lui, i-a cerut iertare pentru greseala ce a facut din iuteala mâniei. Iar apostolul multumind lui Dumnezeu de aceasta, si luminându-i pe amândoi cu cuvântul harului, dându-le si arvuna împaratiei celei vesnice, adica dumnezeiescul Botez, se duse în alte cetati propovaduind si binecuvântând pe Tatal si pe Fiul si pe Duhul Sfânt.

Acatistul Sfântului Apostol Toma - aici