Trecerea creştinului pe lângă biserică este motiv pentru el de a se închina. Face aceasta poate din reflex, poate pentru că aşa l‑au învăţat părinţii, bunicii. O face pentru că biserica este o icoană. Este o icoană a cerului, este o copie, pe pământ, în piatră, reconstruită, a Împărăţiei. Creştinul nu poate trece nepăsător prin faţa Împărăţiei.
Nicolae Tulban (n.1972, Braşov) este arhitect din 1996, fiind absolvent al Facultăţii de Arhitectură „Ion Mincu” din Bucureşti. Este doctorand al aceleiaşi facultăţi, pregătind o lucrare dedicată arhitecturii bizantine. În proiectele sale de locuinţe este interesat de posibilităţile de aplicare a unei locuiri creştine şi cu specific românesc. Interesul pentru arhitectura eclezială s‑a datorat primei sale vizite la Muntele Athos, unde a proiectat reabilitarea chiliei „Sf. Gheorghe” Kapsala. A proiectat biserica de la Dâmbul Morii ‑ Braşov şi capela Seminarului Teologic „Dumitru Stăniloae” ‑ Braşov.
Sfântul Gherman, arhiepiscopul Constantinopolului (650‑733) spune că „Biserica este cerul pământesc, întru care locuieşte şi umblă Dumnezeul cel ceresc, închipuind răstignirea, înmormântarea şi învierea lui Hristos, mai preaslăvită decât Cortul mărturiei lui Moise, preînchipuită de Patriarhi, aşezată pe temelii de Apostoli [...]”.
Construcţia bisericii este o materializare. Clădirea bisericii există pentru a „îmbrăca”, dar şi pentru a fi părtaşă la Sfânta Liturghie. Doar pentru atât. Ea este construită doar pentru a întruchipa Împărăţia, pentru a fi locul în care noi, cei ce alcătuim biserica luptătoare, să ne întâlnim cu cei ce au biruit, cu biserica biruitoare. Este singurul rost pe care‑l are clădirea bisericii. Poate părea prea simplu, spus prea brusc, în câteva vorbe, dar este extraordinar de greu să poţi împlini această simplitate. Să construieşti o biserică având acest rost ca singurul ţel, ca singură „justificare” pentru orice acţiune începută sau împlinită. A purcede la construirea unei biserici trebuie neapărat să se facă de la înţelegerea rostului pe care aceasta trebuie să‑l împlinească. Dincolo de toate teoriile, dincolo de dogmatică, începerea aducerii la formă a lăcaşului trebuie să înceapă de la înţelegerea adâncă, de la trăirea acestei întâlniri, între biruitori şi luptători, pentru care clădirea se face. Fiind locul acestei întâlniri, ea trebuie să întruchipeze, să aducă în chip, precum o icoană, spaţiul în care „locuieşte şi umblă Dumnezeul cel ceresc”. Icoana ne aduce înainte faţa Mântuitorului şi a Sfinţilor (care au devenit, de fapt, la rândul lor icoane ale Lui). Clădirea bisericii este pentru spaţiul Împărăţiei ceea ce este icoana pentru chipul Mântuitorului.
Arhitectul de biserici are astfel o muncă foarte asemănătoare iconarului. El trebuie să dea chip pământesc unor spaţii care există, dar care nu pot fi cunoscute altfel decât prin... post şi rugăciune.
Arhitectul de biserici nu trebuie să creeze, să născocească spaţii şi forme. S‑a scris mult despre spaţiul bisericii. Şi de către teologi, şi de către intelectuali, de filozofi. Există foarte multe explicaţii – multe născocite de mintea omului – pentru care bisericile sunt aşa cum sunt. Trist este că aceste explicaţii, în ziua de azi, converg chiar şi în lumea noastră, ortodoxă, dar într‑o direcţie care nu are a face cu Dumnezeu, ci cu măiestria gândirii omeneşti. Este o realitate faptul că biserica este întruchiparea grotei nativităţii suprapusă peste Sfântul Mormânt. Dar ea a fost atât de banalizată de toţi vorbitorii moderni – şi din biserică şi din afara ei – încât au reuşit ca sensul pe care îl avea în vremea Sfântului Gherman să devină foarte bine ascuns. Şi aceasta cu puterea oamenilor de a născoci sensuri.
Rodul născocirii oamenilor în materie de clădiri ale bisericii se vede foarte clar în apus. Bisericile catolicilor şi protestanţilor nu mai au nimic din forma edificiilor în care se slujea în primul mileniu. Multe dintre ele chiar nu mai spun nimic, dacă nu eşti atent la ce scrie pe ele treci nepăsător, fără să îţi poţi închipui că acolo se poate măcar „simula“ Sfânta Liturghie. S‑a ajuns aici dintr‑un motiv care este, din nou, simplu: s‑a făcut apel la născocirile omului. S‑a urmărit să se aducă slavă lui Dumnezeu prin ridicarea unei structuri nemaivăzute, sau prin atingerea celei mai mari înălţimi sau a celei mai vaste deschideri de cupolă. În construcţia de biserici a zilelor noastre s‑a uitat definitiv cel mai important lucru pe care biserica trebuie să‑l împlinească – acea legătură între lumi, acel «a fi punct de întâlnire». Noi am uitat că stabilitatea celei mai mari cupole nu trebuie asigurată prin calculele inginerilor, ci prin firul de aur de care vorbea atât de frumos Procopie, cronicarul Împăratului Iustinian, care spunea despre Sfânta Sofia din Constantinopol că „pare să nu stea pe o fundaţie solidă, ci acoperă spaţiul de sub ea ca şi cum ar fi suspendată de Cer cu un fir de aur”.
Firul de aur fiind rupt, oamenii s‑au gândit că puterea lor este suficientă pentru a ridica biserici. Ajutorul lui Dumnezeu nu pare să le mai fi fost de folos. Se spune că, pentru a construi cupola bisericii Sant’Andrea al Quirinale, de altfel una din cele mai frumoase biserici ale Cetăţii Eterne, faimosul arhitect Bernini a dus o corespondenţă cu nu mai puţin vestitul matematician german Leibinz, care a calculat rezistenţa cupolei cu ajutorul foarte noului pe atunci calcul diferenţial. La Roma firul de aur de la Constantinopol a fost înlocuit cu născocirile oamenilor... Biserica nu mai era legată de cer, ci s‑a aşezat pe fundaţiile solide ale creaţiei omului. Fiul marelui arhitect spune că acesta şi‑a petrecut ultimii ani din viaţă admirându‑şi capodopera. Omul, în biserică, întâlnindu‑se cu creaţia lui, nu cu Creatorul lui...
Riscul nostru, prin bisericile pe care le ridicăm, este a ajunge aici. El este ajutat mult de faptul că noi am uitat, gândindu‑ne la templu, ce a refăcut Mântuitorul în trei zile. Singurul drum pe care putem ajunge a construi biserici „plăcute lui Dumnezeu” este să ne reconstruim dintâi pe noi. Cel care purcede la a construi o biserică, fie că e preot, monah, arhitect, meşter, trebuie cel puţin să înceapă dintâi a se construi pe sine. Modelul iconarului este unul bine adecvat. Postul şi rugăciunea trebuie să fie parte a unei vieţi liturgice trăite cu tot sârgul şi cu toată puterea. Pentru a cunoaşte cum trebuie să arate spaţiul în care urmează ca oamenii să se întâlnească cu Dumnezeu, este esenţial ca cel care purcede la a‑l aduce în formă să fie la rândul lui parte a Bisericii, în toată fiinţa lui.
Preotul nu este un client.
El nu poate fi decât reprezentantul Clientului
Arhitectura bisericilor noastre ortodoxe este imaginea în piatră a ceea ce oamenii înţeleg din ce ar trebui să fie o biserică. Iar ei înţeleg crâmpeie. Cei care le proiectează, arhitecţii, le văd ca pe nişte clădiri cu cerinţe complexe. Cei care le comandă, preoţii, solicită parametri „palpabili”: capacitate, suprafaţă, înălţime, etc. În acest fel a apărut un nou fel de comunicare între arhitect şi comanditar. Acesta ascunde, vrea să îl înlocuiască pe cel bun, originar, fiind totodată principala cauză a pierderii tradiţiei arhitecturii noastre.
Preotul care urmăreşte a construi o biserică de parohie nu trebuie tratat de către arhitect ca un client obişnuit. Arhitectul, la rândul său, nu este pentru preot un simplu prestator de servicii de proiectare şi de nivelare a cărărilor ce duc la ghişeele primăriei.
Preotul în primul rând nu este un client. El nu poate fi decât reprezentantul Clientului. El este doar persoana care‑L reprezintă pe Cel pentru care urmează a se construi casa. Casa Domnului. Această postură – de reprezentant – trebuie considerată aşa cum este ea şi de către arhitect, pentru că acesta trebuie să i se adreseze părintelui nu pentru a afla ce doreşte el, ci ce trebuie să facă pentru ca plăsmuirile lui să fie bineplăcute Celui pe care preotul îl reprezintă. Este drept, calea spre Client nu este doar preotul. Evident, mai există o sumedenie de pagini de literatură patristică în care Sfinţii Părinţi au expus tot ceea ce ţine de lăcaşul de cult. Din acestea se pot afla foarte multe despre cum trebuie să fie Casa. Mai există, evident, şi posibilitatea ca prin rugăciune arhitectul să Îl întrebe direct...
Postura aceasta de reprezentant schimbă oarecum şi relaţia dintre preot şi arhitect, nu doar pe cea dintre arhitect şi preot. Asumând‑o, preotul trebuie să înceteze a vorbi, lăsând, asemenea Apostolului Pavel, Duhul să vorbească prin el. Preotul care purcede la a construi biserică nu are a urmări altceva decât ceea ce este bineplăcut lui Dumnezeu...
Dar din acest punct începe greul. De aici începând apare marea problemă, nerezolvată la noi, poate nici măcar ridicată cum se cuvine. Presupunând „funcţională” relaţia dintre preot şi Stăpân, plăsmuirea bisericii devine dependentă de relaţia dintre preot şi arhitect. Cum am spus, arhitectul nu este un simplu prestator de servicii. El este de fapt cel care, înţelegând bine ceea ce vrea Clientul, transpune în piatră voinţa acestuia. Această bună înţelegere de către arhitect este cheia de boltă a construirii de biserici. Iar măiestria zidirii acesteia aparţine preotului, pentru că el trebuie să ridice comunicarea uzuală pe care ar avea‑o cu arhitectul la una duhovnicească. Reuşita unei construiri de biserici stă tocmai în grija preotului ca plăsmuirea arhitectului să fie pe vrerea Domnului. Această grijă este una duhovnicească – preotul trebuie pe de o parte să explice clar ceea ce este de urmărit în zidire şi pe de altă parte să‑l susţină pe arhitect în înţelegerea explicaţiilor, cum face cu orice fiu duhovnicesc. Cei doi trebuie nu să colaboreze, ci să lucreze împreună pentru acelaşi Stăpân.
Lucrarea la construirea bisericii nu se poate face decât ca împreună‑lucrare...
Clădirile bisericilor nu sunt creaţia noastră – nici ca persoane, nici ca şi comunităţi, nici ca neam. Ridicarea de biserici nu se face cu alt scop decât cel de aducere pe pământ a Împărăţiei, de a avea între noi un loc în care Dumnezeu să locuiască şi să umble.
Autor: Arhitect Nicolae Tulban
Sursa
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu