Îmbuibarea

"Cand ne-am ridicat de la masa flamanzi, am mancat; cand ne-am ridicat satui, ne-am imbuibat; iar cand ne-am imbuibat, ne-am otravit."

Cehov

Despre îmbuibare

Eram de faţă odată când a sunat o doamnă care l-a rugat pe părintele să se roage ca să o ajute să scape de mâncatul prea mult, fiind deja foarte grasă. Auzind răspunsul Părintelui am rămas surprins de sfatul pe care i l-a dat:
- Nu L-ai iubit mult pe Hristos. Dăruieşte-ţi inima lui Hristos. Spune cu iubire fierbinte Doamne Iisuse Hristoase, şi vei da uitării toate mâncărurile, şi va dispărea lăcomia...

Sursa: "Flacăra dumnezeiască pe care a aprins-o în inima mea Părintele Porfirie"- Agapie Monahul, pag. 66

Podoabele şi machiajul în Biserică

La fel ca şi bogăţia, podoabele sau bijuteriile sunt asociate în Sfânta Scriptură cu darurile primite de la Dumnezeu. Grija lui Dumnezeu faţă de poporul său este ilustrată uneori ca o metaforă a împodobirii: ""Ţi-am dat veşminte brodate, încălţăminte de piele fină, o legătură de vison pentru cap şi o mantie de mătase. Te-am gătit cu podoabe şi ţi-am pus brăţări la mâini şi salbe la gât. Ţi-am dat inel în nas şi cercei în urechi şi pe cap ţi-am pus o coroană minunată. Aşa ai fost împodobită cu aur şi cu argint şi îmbrăcămintea ta era de vison, de mătase şi de ţesături brodate; te-ai hrănit cu pâine din cea mai bună făină de grâu, cu miere şi untdelemn, şi erai foarte frumoasă şi ai ajuns la vrednicia de regină. Ai fost renumită printre neamuri pentru frumuseţea ta, pentru că ea era desăvârşită datorită strălucirii Mele cu care te-am îmbrăcat", zice Domnul Dumnezeu" (Iez. 16,10-14).

În descrierea femeii ideale pe care o face înţeleptul Solomon, se menţionează garderoba ei impresionantă: "Ea îşi face învelitori; hainele ei sunt de vison şi de porfiră" (Prov. 31, 22). Bijuteriile sunt folosite şi ca daruri de nuntă, Avraam dăruindu-i nurorii sale Rebeca inel de aur de pus în nas şi două brăţări de aur (cf. Fc. 24, 22, 30, 47).

În acelaşi timp, pierderea podoabelor sau a bogăţiilor apare în Sfânta Scriptură ca pedeapsă pentru mândrie sau ca o consecinţă naturală a unei vieţi dezordonate, păcătoase (cf. Is. 3, 16-26). De aceea, atunci când omul revine de la trăirea păcătoasă, întorcându-se la casa Tatălui, el primeşte îmbrăcămintea cea bună, inel pe deget şi încălţăminte în picioare (cf. Lc. 15, 22).

În perioade ale decadenţei, accesoriile frumuseţii şi ale bogăţiei se fac prilej de păcat. Sfântul Ioan Gură de Aur este foarte acid atunci când critică o purtare prea fastuoasă, mai ales dacă este vorba de cadrul cultului divin: "Tu însă, ca şi cum te-ai duce la paradă, nu la biserică, aşa te împodobeşti din cap până în picioare!" El vede în aceasta un motiv al decăderii bărbaţilor: "Din pricina aceasta miile şi miile de păcate, din pricina aceasta bărbaţii ajung nişte desfrânaţi, pentru că voi, femeile, nu-i faceţi să trăiască creştineşte, nu-i faceţi să filosofeze, ci-i învăţaţi să le placă podoabele cu care se împodobesc femeile stricate."

Sfântul Apostol Petru recomandă ca "podoaba voastră să nu fie cea din afară: împletirea părului, podoabele de aur şi îmbrăcarea hainelor scumpe, ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Că aşa se împodobeau, odinioară, şi sfintele femei, care nădăjduiau în Dumnezeu, supunându-se bărbaţilor lor, precum Sarra asculta de Avraam şi-l numea pe el domn, ale cărei fiice sunteţi, dacă faceţi ce e bine şi nu vă temeţi de nimic" (I Pt. 3, 3-6). Apostolul nu interzice purtarea oricăror podoabe, ci previne asupra importanţei prea mari care se poate da unor lucruri fără prea mare valoare spirituală. De aceea el recomandă modestia în comportament şi îmbrăcăminte.

Cât priveşte mai ales mersul la biserică, femeia trebuie să aibă o ţinută decentă, care să nu atragă prea mult atenţia. Astfel fiecare se va putea concentra la rugăciune. Podoabele purtate nu trebuie să contrasteze prea mult cu sărăcia oamenilor din jur, atrăgând invidie sau clevetire. Crucea se va purta doar la gât, nu ca podoabă la cercei, inele sau brăţări.

Cu privire la machiaj, rolul primordial al acestuia este de a acoperi defectele din naştere sau dobândite în oarecare fel. Mai ales la biserică, el nu trebuie să fie folosit într-un mod extravagant sau ispititor. Deşi poate lipsi cu desăvârşire, se impune ca măcar buzele să nu fie pictate. În biserică sărutăm icoanele, dreapta preotului, Sfântul Potir după ce ne împărtăşim şi nu trebuie să rămână urme necuviincioase în urmă. Sunt unii preoţi care pe bună dreptate nu primesc la Sfânta Împărtăşanie femei care se machiază. În acest context trebuie mai degrabă să luăm aminte la cuvintele lui Tertulian, care recomandă: "Pictaţi-vă ochii cu sfiiciune, şi gura cu tăcere; agăţaţi-vă de urechi Cuvântul lui Dumnezeu; la gât puneţi-vă jugul lui Hristos; îmbrăcaţi-vă cu perlele neprihănirii, inul subţire al sfinţeniei, purpura modestiei. Astfel înfrumuseţate, veţi avea pe Dumnezeu ca iubit". Deşi aceste lucruri au fost menţionate mai ales cu privire la femei, ele sunt valabile şi pentru unii bărbaţi.

Sursa

Preoteasa Chiriachi Ţituridu

 De curând am terminat de citit cartea "Asceţi în lume"  scrisă de Ieromonahul Eftimie Athonitul, carte pe care v-o recomand. Redau mai jos una dintre vieţile care se regăsesc în această carte.

Aceasta s-a născut în 1870 şi s-a căsătorit în 1890 cu Gheorghe Ţituridu , care a fost hirotonit preot şi a slujit în satul lor, Ţopli din Pont. Au dobândit şase fiice şi un fiu, care a murit de mic.
Preoteasa Chiriachi era simplă, foarte evlavioasă şi foarte milostivă. Suferea şi plângea când vedea nefericirea oamenilor. Avea întotdeauna deschisă uşa casei ei, locul în care cei săraci şi flămânzi găseau mâncare şi căldură, iar cei străini, loc de găzduire.
În anul 1903 părintele Gheorghe s-a mutat împreună cu familia sa în satul Atara sau Azanta din regiunea Sohum (Georgia). Era singurul preot din acel ţinut unde trăiau mulţi refugiaţi greci. Liturghisea, boteza, cununa şi citea bolnavilor rugăciuni. În casa sa îşi găseau scăparea zeci de refugiaţi care "nu aveau unde să-şi plece capul" . Preoteasa cea milostivă frământa neobosită, gătea şi îi hrănea pe săracii care îşi găseau scăparea la casa lor. Îi iubea şi îi mângâia ca pe copiii ei. Pentru că nu încăpeau toţi în micuţa lor căsuţă, a cerut părintelui Gheorghe să facă o casă de oaspeţi mare. Astfel, putea găzdui acolo până la o sută de persoane.
Evlavioasa preoteasă, în timp ce hrănea atâtea guri flămânde, ea însăşi postea în fiecare zi până la ceasul al nouălea din zi (ora 3 după-amiază), Până la Vecernie nu mânca şi nu bea nimic. Mergea la biserică, lua anaforă şi apoi mânca. Carne sau alte mâncăruri de frupt nu mânca niciodată, ci doar verdeţuri şi fructe.
Odată, ăe când trecea împreună cu părintele Gheorghe pe lângă cimitirul din Suhum, a cerut ca atunci când va muri să fie îngropată acolo. Preotul s-a mirat, fiindcă era tânără, având în jur de 40 de ani. Peste câteva zile s-a îmbolnăvit şi a murit. Atunci au îngropat-o în acel cimitir, potrivit dorinţei ei.
La 7 ani de la adormirea ei s-a arătat părintelui Gheorghe în vis şi i-a zis: "Şapte ani de zile nu te-ai îndurat de mine, ci m-ai lăsat sub pământ. Să vii să mă scoţi!". Acest vis l-a avut în repetate rânduri. Un monah de la Mănăstirea NovaFon din Tranda vedea în fiecare seară o lumină pogorându-se pe mormântul ei şi auzea o voce spunându-i: "Să vii la mormântul meu ca să mă scoţi de acolo!"
Într-adevăr, s-a săvârşit mutarea Moaştelor ei şi atunci au văzut cu toţii osemintele ei curate, iar sub ele se afla apă. O bună mireasmă a umplut locul acela şi cu uimire au observat că mâna cea dreaptă, pe care purta verigheta, urechea şi inima ei erau nestricate, iar celelalte oseminte erau galbene ca ceara.
Mâna şi inima le-a luat călugărul din Tranda, pe când celelalte oseminte se păstrează la Sankt-Petersburg.

Sursa: "Asceţi în lume I" - Ieromonahul Eftimie Athonitul, ed. Evanghelismos, 2009

Operaţiile estetice...

Asistăm în aceste vremuri în întreaga lume şi, implicit în România, la o amplificare aparent fără limite a fenomenului operaţiilor estetice. Dincolo de senzaţionalul şi oportunitatea (uneori discutabilă) ale unor asemenea intervenţii chirurgicale, se naşte o firească întrebare creştină: este păcat să-ţi faci operaţie estetică? Întrebarea este cu atât mai justificată, cu cât şi-o pun din ce în ce mai mulţi credincioşi, iar un posibil răspuns din partea Bisericii ar putea determina o mai profundă cântărire a deciziei de a te supune unei asemenea intervenţii.
Sute de mii de persoane doresc anual să arate mai bine, motiv pentru care apelează la cabinetele de specialitate. Televiziunile dezbat zilnic subiecte referitoare la transformările estetice ale "vedetelor", ca să nu mai vorbim despre faptul că, săptămânal, o emisiune tv este dedicată chinurilor prin care trec unele femei, în special, ce se consideră urâte, pentru a fi mai frumoase, mai plăcute soţilor, prietenilor, familiei sau colegilor. Chestiunea comportă o abordare mai articulată, de vreme ce Biserica nu s-a pronunţat până acum oficial cu privire la această delicată problemă.
De ce ajung oamenii să-şi schimbe chipul
Pentru a înţelege şi a putea deschide calea unei meditaţii mai serioase asupra subiectului în discuţie, am cerut părerea domnului dr. Cristian Niţescu, specialist în domeniu, director medical al Spitalului de Chirurgie Plastică din Bucureşti.
Domnia sa ne-a vorbit despre istoria acestui fel de intervenţii, cauzele care determină oamenii să recurgă la ele, despre implicaţiile lor în planul fizic, psihic şi chiar spiritual.
Conform datelor oferite de domnul dr. Cristian Niţescu, chirurgia plastică se practică încă din Antichitate. În acest sens, există dovezi de pe la anul 3400 î.Hr., când în Egiptul antic sau în India antică "se făceau intervenţii de rinoplastie (chirurgia nasului) sau extracţie de grăsime... Oamenii, încă din cele mai vechi timpuri, au încercat să se înfrumuseţeze sau să corecteze defecte prin intervenţii estetice sau machiaj, chiar dacă standardele de frumuseţe s-au schimbat de-a lungul timpului".
Aşa cum precizează domnul doctor, oamenii decurg la asemenea operaţii din mai multe cauze: lipsa de încredere în sine dată de un aspect fizic de care persoana este nemulţumită. "În timp, acest lucru acţionează asupra psihicului, se acumulează frustrări, persoana respectivă devine mai retrasă, mai închisă în sine".
O altă cauză este dorinţa de a avea succes în carieră. "În cele mai multe cazuri, dintre doi candidaţi la un interviu pentru angajare, va fi aleasă persoana care este mai plăcută ca aspect fizic, mai ales dacă este vorba de un job care presupune şi relaţii cu publicul", mai spune domnul doctor.
În fine, o cauză importantă pentru care omul recurge la operaţii estetice este dorinţa de avea succes în viaţa personală. "Cine nu este mulţumit cu sine nu poate mulţumi persoana iubită, ceea ce duce la lipsa de armonie într-un cuplu", concluzionează domnul doctor Niţescu.
Frumosul şi jurământul lui Hipocrate
Deşi, de foarte multe ori, clinicile de specialitate accentuează efectul benefic, pozitiv, al acestui gen de intervenţii chirurgicale (interesul pecuniar nefiind de neglijat în asemenea situaţii), fără îndoială există şi efecte fizice mai puţin cunoscute ale operaţiilor estetice, unele dintre ele fatale sau mutilatoare pe viaţă. "În general, majoritatea intervenţiilor, dacă pacienţii urmează indicaţiile postoperatorii ale medicului, au consecinţe pozitive. Ele nu vor afecta negativ sănătatea pacientului... Etica în chirurgia plastică nu diferă cu mult de etica în medicină, în general. Se porneşte de la jurământul lui Hipocrate: medicul nu trebuie să facă rău. În consecinţă, doctorul trebuie să decidă dacă intervenţia ce urmează să o sufere este în beneficiul pacientului. În caz contrar, medicul trebuie să refuze operaţia respectivă şi să-i explice pacientului motivele pentru care această intervenţie nu este adecvată, îndrumându-l astfel pe acesta spre luarea unei decizii corecte. În anumite cazuri, este necesar ca medicul să îndrume pacientul spre un psiholog sau spre un preot cu care acesta să poată discuta despre ceea ce îşi doreşte să schimbe şi care să-l ajute la pregătirea psihică şi sufletească", precizează domnul doctor Niţescu.
Din punct de vedere psihic şi sufletesc, aşa cum ne asigură specialistul, "impactul este mare. O persoană care toată viaţa şi-a dorit să corecteze un defect, să facă o schimbare, radiază după o asemenea intervenţie, devine încrezătoare în sine şi capătă o linişte şi o mulţumire sufletească, care se vor reflecta în toate aspectele vieţii", mai spune specialistul.
Mândria şi iubirea de sine sunt păcate
Şi, totuşi, din perspectivă creştină, ar putea exista o problemă: omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, chiar dacă, după căderea în păcatul primordial, s-a pierdut asemănarea cu Dumnezeu, dar s-a păstrat, alterat, ce e drept, chipul pe care omul este dator să-l restaureze prin virtuţii morale, adică viaţă curată, creştină, şi fapte bune. Împăratul David spunea în Psalmul 138: 13, 14, următoarele: "Că tu ai zidit rărunchii mei, Doamne, Tu m-ai alcătuit în pântecele maicii mele. Te voi lăuda că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrurile Tale şi sufletul meu le cunoaşte foarte."
În cazul operaţiilor estetice, dacă se poate vorbi despre un păcat, discuţia trebuie să se refere la mândrie, la iubirea de sine, pe care Sfântul Maxim Mărturisitorul o defineşte a fi "maica tuturor relelor... izvorul tuturor păcatelor", precizând că avem în vedere nu iubirea de viaţă spirituală, ci pe aceea a trupului întinat de păcatul primordial.
Este un aspect pe care l-a sesizat şi doctorul Niţescu: "Dacă ne referim la autoidolatrie, la mândrie, la omul care se iubeşte prea mult pe sine şi se consideră un etalon, atunci vorbim de un păcat. Consider că un om care are credinţă în Dumnezeu o păstrează indiferent de ce modificări fizice suferă, acestea ajutându-l mai degrabă să îşi păstreze un echilibru interior şi să fie mai bun şi mai împăcat cu sine... Am putea considera mai degrabă chirurgia plastică un dar de la Dumnezeu, pentru a fi mai buni şi mai mulţumiţi", este de părere acesta.
Înlăturarea urâtului, nu iubire de sine
Părintele prof. dr. Nicolae D. Necula, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă "Justinian Patriarhul" din Bucureşti, este de părere că operaţia estetică "face parte din binele pentru trup, care nu este de neglijat în Creştinism... Trupul, după învăţătura creştină, este lăcaş al Duhului Sfânt şi Apostolul Pavel ne învaţă că trebuie să ne îngrijim de trupurile noastre: "Căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Hristos Biserica, pentru că suntem mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele lui", scria acesta efesenilor (Efeseni 29, 30). O operaţie estetică, urmărind înlăturarea urâţeniei trupului, se poate înscrie tot pe această linie de îngrijire pentru trup... Una este să-ţi împodobeşti trupul şi alta este să înlături urâţenia", ne-a declarat părintele profesor.
Perspectiva creştină de abordare a problematicii operaţiilor estetice oferă, iată, o invitaţie la o meditaţie mai profundă care poate da fiecăruia răspunsul dorit la întrebarea dacă aceste intervenţii sunt un păcat sau nu. De aceea, nu trebuie să scăpăm din vedere faptul că o îngrijire pentru binele trupului trebuie să fie dublată de cealaltă îngrijire, cea duhovnicească, în aşa fel încât făptura noastră astfel împlinită să păşească în curăţie spre mântuire.

Sursa: Ziarul Lumina