miercuri, 30 mai 2012

ANUNŢ pentru AJUTOR: Medic de familie creştin FACE ÎNSCRIERI în Bucureşti

„Domnul este luminarea mea; de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele; de cine mă voi înfricoşa?“
Doctor crestin, medic de familie Cristina Balan, face înscrieri pentru completarea numărului de locuri. Pentru a funcţiona contractul cu Casa Asigurărilor de sănătate este nevoie ca un medic de familie să aibă 1000 de pacienti inscrisi (!!!). [dna doctor mai are la dispozitie doar 4 luni si 20 de zile pentru a face mia de pacienti si dansa are abia suta!!! Daca nu se strang 1000 de pacienti pe lista medicului de familie in 6 luni, acesta pierde contractul cu Casa!!! – conditie impusa doar medicilor de familie.
Doamna medic a mai lucrat la un cabinet de medicină de familie unde a îngrijit foarte mulţi copii, de la cei cu vârste mici la cei mai mari. Are competenţă atât pentru adulţi cât şi pentru copii. Poate exercita toate funcţiile unui medic de familie, reţete compensate, concedii, scutiri copii, fişe medicale înscriere grădiniţă etc.
A studiat şi vaccinurile şi are o viziune similară doctorului Pavel Chirilă.
Are şi competenţă de ecograf şi apifitoterapie. Apelează la antibiotice doar în caz de forţă majoră. Prefera tratamentele naturiste, ceaiuri, balneologie, fiziokinetoterapie.
Are 7 copii şi merge la un mare duhovnic căruia nu-i putem face însă public numele din motive duhovniceşti.
Cine vrea să-şi încredinţeze sănătatea unui creştin competent si totodata să ajute astfel un creştin cu 7 copii poate să o facă dacă nu înscriindu-se personal, cel puţin popularizand mesajul celor interesati.
Pentru inscriere este suficient CNP-ul si adresa din buletin, indiferent de domiciliu, urmand ca in limita timpului sa se aduca si o dovada de asigurat de sanatate.

Datele de contact:
dr. Cristina Balan  tel. 0722 751 271
mail:  dr.balancristina@gmail.com
Policlinica Drumul Taberei 34, strada Pravăţ, nr. 12, lângă staţia de autobuz Drumul Taberei 34, Camera 5, intrarea din stanga
Program luni şi miercuri 07.30 – 12.30
               marţi, joi, vineri   15.00 – 20.00

duminică, 27 mai 2012

Filipine: creştinii boicotează kitch-ul blasfem al lui Lady Gaga

Creştinii din Filipine au protestat împotriva concertelor solistei Lady Gaga care sunt programate în această ţară, datorită influenţei ei negative asupra copiilor şi tinerilor din această ţară.
Liderii religioşi catolici au chemat pe toţi creştinii să boicoteze concertele solistei pop din 21 şi 22 mai 2012.
„Atitudinea ei promovează lipsa de Dumnezeu, şi este ofensivă oricărei religii” a spus Episcopul Arturo Bastes, membru al Conferinţei Episcopilor Catolici din Filipine, pentru cotidianul Philippine Daily Inquirer.
„Oamenii au datoria să discearnă calitatea divertismentului. Creştinii trebuie să exerseze cenzura de sine pentru a evita show-uri care sunt periculoase pentru credinţa lor” a spus acesta.
Gaga s-a arătat de mai multe ori aproape goală pe scenă. Spectacolele sale au ceva grotesc şi sumbru, un sincretism de blasfemie, visceralism şi copronimie, pornografie deviantă, obsesie a morţii şi incitare la violenţă extremă.
Spre exemplu, cântecul ei „Iuda” include versurile: „Iisus e virtutea mea, Iuda este demonul de care mă leg”. În acest cântec cântăreaţa este îmbrăcată ca Maria Magdalena.
Cîntăreaţa speculează credinţa creştină, pentru toleranţa ei extremă, şi foloseşte simboluri sfinte creştine pe care le blasfemiază grotesc, într-un kitch urieşesc, în care dorinţa de moarte şi satanismul nu sunt doar sugerate ci afirmate expres.
Recent, autorităţile din Jakarta, Indonezia a interzis concertul cântăreţei, pentru prima oară în istoria ţării.  De asemenea, Coreea de Sud a interzis minorilor să participe la concert, datorită simbolurilor falice, gesturilor obsene, incitărilor la violenţă şi pornografiei explicite şi aberante.
Filipine este 85% o ţară creştină, majoritatea catolică, iar educaţia creştină este important în această ţară.
„Credem că acest concert este blasfem, imoral, indecent, obscen şi poartă tonuri demonice şi oculte care insultă Dumnezeul nostru şi este un atac direct la credinţa noastră creştină” a spus-Fred Magbanua, un preşedinte de fundaţie creştină.
Într-adevăr, tăcerea suspicioasă şi suspectă a unor creştini la adresa celor mai aberante şi violente blasfemii care se proferează în societate este semn de slăbiciune, insensibilitate la credinţa oamenilor, blocaj în rutina oficiosului şi dovadă de lipsă de implicare în viaţa cetăţii. Sfinţii Părinţi au sancţionat imediat şi efectiv toate anomaliile sociale ale vremii lor, devenind prin aceasta adevăraţi părinţi ai neamului şi Bisericii, care educă prin blândeţe şi fermitate sufletele credincioşilor pentru a dobândi mântuirea. Complexul de superioritate poate deveni imediat inferioritate şi pierdere a sufletelor atunci când tăcerea devine compromis.

Tinand cont ca un concert al acestei persoane s-a anuntat si pentru Romania,in luna august,un demers asemanator filipinezilor este inevitabil.



Doxologia

duminică, 13 mai 2012

Fecioria, floare albă a purităţii


Căutând printre părerile oamenilor din vechime şi de astăzi, vedem că în orice perioadă şi cam în orice cultură curăţenia trupească este un lucru de admirat, deşi puţini o păstrează. Astfel, fecioria capătă mare preţ, fiind recunoscută însă pe deplin după ce Hristos S-a născut din Fecioară. Multe suflete curate mai veghează încă să-şi păstreze şi trupul asemenea. 

De veacuri lăudată cu glas de cântec sau admirată în tainiţa inimii, ridicată la mare preţ în creştinism şi având drept model pe Maica Domnului, fecioria aprinde făclia purităţii în fiecare trup dornic să o păstreze. Dispreţuită adesea de mondenitate, răspândeşte încă mireasmă de mare preţ, de care şi neinteresaţii se simt atraşi şi învăluiţi. Deşi cel mai adesea fecioria este asociată cu imaginea unor tinere neprihănite, nu trebuie uitat că la fel de frumos îi este chipul şi când este atribuită unor tineri curaţi. De aceea, poporul român a numit atât de frumos "feciori" flăcăii de însurat şi "fecioare" gingaşele domnişoare.
Feciori şi fecioare - ieri şi astăzi
Desigur, între timp, s-a mai alterat realitatea, s-au mai alterat şi denumirile, cele neaoşe fiind înlocuite cu altele, a căror expresivitate este vizibil ştirbită. Însă dacă este să privim la ciclicitatea imanentă a istoriei, vedem că au mai existat vremuri când patima trupească avea mult mai multă sămânţă decât fecioria floare. Astfel se întâmpla şi prin Roma şi Grecia Antichităţii, unde destrăbălarea putea să capete rang filosofic ori statut de muză. Însă, chiar şi aşa, lucrurile se întâmplau după o oarecare orânduială: în Roma, "mos maiorum" (obiceiul strămoşilor), auster şi cuminte, îşi cerea adesea recunoaşterea superiorităţii, printr-un Cato ori Augustus, iar în Grecia existau destui iubitori de înţelepciune care să facă elogii castităţii. Şi mondenitatea acelor vremuri, uneori cufundată până la poezie în trivialităţi, primea lecţii de la popoare mai puţin dezvoltate, dar cu moravuri mai de admirat. Scrie Caesar în "De bello Gallico" despre unele obiceiuri ale germanilor, neam de temut: "Acei care şi-au păstrat cât mai târziu fecioria se bucură de foarte mare laudă printre ai lor: ei cred că astfel ajung să-şi mărească statura trupului, să-şi sporească puterile şi mlădierea. Să fi cunoscut femeie înainte de douăzeci de ani trece la dânşii drept unul din lucrurile de mare ruşine". Până nu demult, era şi la noi o mare ruşine (mai mult în cazul fetelor, ce-i drept), numai că ne-am "modernizat" prematur. Nu se mai vorbeşte despre jupâniţe sfioase şi despre flăcăi vrednici aşa cum se vorbea pe vremea când haina românului avea cusute flori pe ea. Totuşi, mulţi tineri mai păstrează astăzi floarea albă a purităţii, cusută în fiinţa lor, iar alţii, care nu se mai bucură de ea, tânjesc vădit sau în ascuns şi o admiră atunci când le este conştiinţa limpede şi nu îi "îndreptăţeşte" păcatul.
"În paradis domnea fecioria"
Cu ajutorul lui Iisus Hristos, "mintea cea întreagă a celor curaţi cu fecioria", mulţi pui de creştini au curată haina nunţii, spre slava lui Dumnezeu şi spre fericirea lor. În Biserică, fecioriei i se cunoaşte adevărata frumuseţe şi i se recunoaşte adevărata valoare; înfrumuseţează tinereţea, încununează bătrâneţea şi sfinţeşte temelia căsătoriei. Ce dar mai frumos pot să îşi facă soţii unul altuia, decât fecioria, curăţenia cu care au gătit templul Duhului Sfânt, întru întâmpinarea Sfintei Taine a Cununiei? Sau ce podoabă mai de preţ decât castitatea poate să anine pe aripile sale de "înger în trup" călugărul? Dar fecioria trupească devine deplină prin cea sufletească (împletită în cununa virtuţilor) - şi aici stă desăvârşirea întru creştinism.
Încă din cele mai vechi timpuri şi la multe popoare era fecioria cântată, dorită, dar nu se bucura de adevărata preţuire, uneori ajungând să fie cumpărată. "Iudeii privesc cu dezgust frumuseţea fecioriei şi nu e de mirare, odată ce n-au cinstit nici pe Hristos, născut din Fecioară. Păgânii o admiră şi se minunează de ea. Dar numai Biserica lui Dumnezeu, numai creştinii o pun în practică şi o râvnesc", spunea Sfântul Ioan Gură de Aur. Hristos îi redă fecioriei însemnătatea iniţială. Sfântul Ioan Damaschin ne arată că "având încredere în Dumnezeu-Cuvântul, care S-a întrupat din Fecioară, spunem că fecioria este de la început şi că dintru început a fost sădită în firea oamenilor. Omul a fost plăsmuit din pământ virgin. Numai din Adam a fost făcută Eva. În paradis domnea fecioria". Deşi Dumnezeu vrea ca oamenii să trăiască în curăţie, ne cunoaşte firea şi neputinţele cauzate de cădere. Pentru aceasta a lăsat căsătoria, pentru ca moartea să nu desfiinţeze neamul omenesc. Iar nunta este cinstită când patul este neîntinat.
Mai mult, în creştinism, fecioria a răsădit multe flori în grădina Maicii Domnului, aducând la desăvârşire atâtea sfinte fecioare muceniţe şi atâţia sfinţi care, din dragoste pentru Hristos şi din râvna lor pentru credinţă şi neprihănire, au încuiat patima şi au părăsit cămara vieţii vremelnice, întru dobândirea fericirii veşnice. Numai aşa aduce înfrânarea trupească rod ales, prin slujirea Adevărului.
Lauda şi stâlpul fecioriei
Ce laudă mai mare poate fi adusă fecioriei decât că Dumnezeu a primit a se întrupa din Fecioară? Dacă este să pricepem cât de puţin această minune, să înţelegem smerenia Domnului şi dragostea Lui desăvârşită pentru noi, suntem capabili să aducem şi lauda cuvenită Maicii Domnului. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că fecioria este superioară până şi stării îngereşti, deoarece, deşi îngerii nu se însoară, nici nu se mărită, ei nu sunt alcătuiţi din trup şi sânge, nu locuiesc pe pământ şi nici nu ţin piept unei mulţimi de patimi. Aşadar, fecioria omului este mai de preţ, pentru că este păstrată cu jertfă şi cu dragoste de Dumnezeu. Cu atât mai mult este de preamărit Pururea Fecioara Maria, "mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii"! Atâta dragoste purta Fecioara pentru Dumnezeu şi cu atâta smerenie şi curăţie Îi slujea, încât neîncrederea ei iniţială la vestea adusă de Sfântul Arhanghel Gavriil se datorează, spunea un părinte, fricii de a cunoaşte bărbat. Cum se putea ca ea, care nu aflase nuntă, să poarte fiu în pântece? Oare trebuia să primească aşa ceva, când îşi închinase toată fiinţa numai lui Dumnezeu? Aceasta era măsura la care Pururea Fecioara Maria gândea în nevinovăţia ei şi aceasta este adevărata feciorie, care a fost aleasă să aducă în lume, fără de stricăciune, pe Dumnezeu-Omul. Maica Domnului este, într-adevăr, lauda şi stâlpul fecioriei, vas ales al curăţiei. Melozii o cântă în versuri cu dulce glas, creştinii o preamăresc cu cinstea care i se cuvine Maicii Împăratului tuturor, mamele o iau drept exemplu şi se închină minunii ce s-a săvârşit în ea, fecioarele îşi găsesc zid de nebiruit şi povăţuitoare fără greş. Pentru că, într-adevăr, la icoana Maicii, Pururea Fecioarei, ar trebui să stea inima fiecărui creştin care doreşte să îi slujească lui Dumnezeu.
Dacă am şti să urmăm pildele cele bune, căutând mereu Calea, Adevărul şi Viaţa, am reuşi să ajungem la trandafirul cel frumos mirositor al sfinţeniei, trecând cu grijă şi fără de vătămare printre spinii atât de răspândiţi pe lujerul acestei vieţi. Şi dacă presărăm pe cale şi flori precum cea a fecioriei, vom lăsa în urmă nu spini în care se rănesc cei de lângă noi, ci grădini de odihnă şi bucurie.


sursa:Ziarul Lumina

vineri, 11 mai 2012

Cum-alegem-data-nuntii

Alegerea unei zile pentru nuntă reprezintă astăzi o reală problemă. Astfel, mulţi dintre noi suntem constrânşi de factori externi precum restaurant, pregătirea nunţii, invitaţi etc. De cele mai multe ori, părerea Bisericii este luată în calcul ultima, cu toate că aici trebuie să mergem pentru prima oară. Aşadar, vom prezenta mai departe şi timpul în care Biserica admite săvârşirea Tainei Nunţii.

Începem prin a spune că Slujba Cununiei este o taină care nu se poate săvârşi oricând, existând anumite zile şi perioade din an în care ea este interzisă cu desăvârşire. Săvârşirea ei în acest timp reprezintă o necinstire a zilelor de post în care ne aflăm, dar cu toate acestea ea nu poate fi considerată nevalidă.

În plus, există câteva principii peste care nu se poate trece. În primul rând, slujba Cununiei nu se poate săvârşi noaptea, deoarece nunta este un act public care trebuie făcut în prezenţa unor martori. Astăzi, principalii martori sunt naşii, cei care devin şi părinţii spirituali ai noii familii. Aşadar, Cununia trebuie făcută ziua, în timpul sau după Sfânta Liturghie, în cazul în care mirii doresc să se şi împărtăşească.

În al doilea rând, Biserica recomandă ca Taina Nunţii să fie sărvârşită în ziua de Duminică. Aceasta fiind doar o recomandare a Bisericii rezultă că ea se poate săvârşi şi în alte zile. În Biserica Ortodoxă Română zilele care sunt acceptate pentru slujba Cununiei sunt luni, marţi, joi, sâmbătă şi duminică.

În al treilea rând, este foarte important să subliniem zilele în care nu se poate săvârşi Taina Nunţii. Prin urmare, acestea sunt: cele patru posturi de peste an, zilele de miercuri şi vineri, Săptămâna luminată şi perioada dintre Crăciun şi Bobotează, Săptămâna Brânzei începând cu Duminica Lăsatului sec de carne (inclusiv), în timpul Praznicelor Împărăteşti şi în ajunul acestora, Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august) şi, nu în ultimul rând, în ziua Hramului Bisericii din comunitatea respectivă.

Pe de altă parte, excepţiile acceptate de Biserică sunt foarte puţine, iar acestea sunt reprezentate de cazurile în care soţul pleacă la război sau într-o călătorie lungă, ori cineva care este pe moarte iar cei doi au trăit necăsătoriţi mulţi ani. Cu toate acestea, nu trebuie admise cazuri de încălcări ale regulii privind zilele oprite de săvârşire a aceste slujbe de binecuvântare a nunţii. Săvârşirea slujbei Cununiei în situaţiile excepţionale se poate face cu binecuvântarea episcopului locului.

În concluzie, alegerea zilei de nuntă trebuie să înceapă cu consultarea preotului din parohia din care facem parte sau a preotului de la biserica unde dorim să săvârşim Slujba Cununiei. Mai mult, trebuie să ţinem foarte bine seama de perioadele în care Biserica admite săvârşirea aceste Sfinte Taine, iar nu în ultimul rând, este bine ca nunta să fie săvârşită în ziua de duminică.

Sursa: Ziarul Lumina

luni, 7 mai 2012

Ethosul comun al căsătoriei şi monahismului

Ne scapă adesea din vedere că exigenţele de ascultare, înfrânare şi cumpătare în cele materiale sunt specifice nu doar monahilor, ci şi mirenilor. Nu ne călugărim, nici nu ne căsătorim din slăbiciune, ci pentru a pune în valoare felurimea darurilor dumnezeieşti. Căsătoria şi monahismul sunt rute ale mântuirii care conduc spre desăvârşire. Superioritatea vieţii monastice trebuie înţeleasă doar în sens onorific, datorită dedicării totale a monahului şi a trăirii aici a stării angelice la care vom fi ridicaţi cu toţii la Învierea trupurilor.

Desăvârşirea este o chemare adresată în egală măsură monahilor şi mirenilor. Astfel, în lucrarea "Împotriva adversarilor vieţii monahale", Sfântul Ioan Gură de Aur preciza: "Atât monahul, cât şi mireanul trebuie să ajungă la aceleaşi înălţimi". Iar mai departe: "Vă înşelaţi gândind că sunt unele cerinţe pentru mireni şi altele pentru călugări... ei vor avea de dat aceeaşi socoteală. Şi dacă pentru unii căsătoria este o poticnire, ei să ştie că nu căsătoria în sine este piedica, ci mai curând libertatea opţiunii de care ei se folosesc greşit în căsnicie". De aceea şi îndemnul: "Ţineţi-vă curat căsătoria şi veţi fi primii în Împărăţia cerurilor şi vă veţi bucura de toate bunătăţile". Cu alte cuvinte, nu încadrarea instituţională printre mireni sau monahi ne mântuieşte, ci modul în care vieţuim. 

Trezvia, starea care se cere tuturor
Inspirat de scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur, dar şi de experienţa sa mistică, Sfântul Simeon Noul Teolog argumenta convingător, în "Cateheza 5", că desăvârşirea este posibilă şi în lume: "Şidacă n-am fi zăbavnici şi trândavi şi dispreţuitori ai poruncilor lui Dumnezeu, ci râvnitori şi deşteptaţi şi treji ş1 Tes. 5, 6ţ, n-am avea nevoie nici de lepădarea de lume sau tundere şîn monahismţ sau de fuga din lume". Aşa era David, exemplifică sfântul, care, deşi avea femeie, copii, rude, slujitori, avere mare şi griji multe, putea "să se căiască în fiecare zi, dar şi să ajungă, dacă vrea, la desăvârşirea virtuţii şi să primească Duhul Sfânt şi să se facă prieten al Lui Dumnezeu şi să se desfete de vederea Lui". Asemenea lui David sunt enumerate alte figuri biblice precum: Avraam, Isaac, Iacob, Lot din Sodoma, Moise, Petru pescarul, care avea familie şi soacră.
După cum explica şi teologul Georgios Mantzaridis, în "Morala creştină": "În învăţătura Părinţilor, căsătoria este pusă pe seama căderii omului".
Astfel, Sfântul Atanasie cel Mare în "Tâlcuire la Psalmi" 50, 7 spunea: "Călcarea poruncii a adus cu sine nunta", supunerea faţă de moarte şi îmbrăcarea "hainelor de piele". Expresia "haine de piele" provine din Facerea 3, 21: "Şi a făcut Domnul Dumnezeu la Adam şi femeii lui haine de piele şi i-a îmbrăcat pe ei". În erminia Sfântului Grigorie de Nyssa, sintagma "haine de piele" se referă la cele pe care omul le-a împrumutat de la natura animală (împreunarea trupurilor, hrana, creşterea, îmbătrânirea, boala şi moartea). De asemenea, Sfântul Ioan Gură de Aur, în "Omilie la Facere" 15, 4, susţinea: "După călcarea poruncii au apărut cele ale împreunării, căci până atunci ca nişte îngeri petreceau (oamenii, n.r.) în Rai, neaprinzându-se de poftă, nici împresuraţi de alte patimi, nesupunându-se nevoilor firii, ci cu totul nestricăcioasă zidire fiind şi nemuritoare". Iar Sfântul Ioan Damaschin, în "Dogmatica" sa, comenta că "pentru a nu fi zdrobit şi mistuit neamul omenesc de către moarte, a fost născocită nunta, ca prin facerea de prunci neamul omenesc să dăinuiască".

Fecioria, starea veacului ce va să fie
Totuşi, observa Georgios Mantzaridis, "prin naşterea de prunci, căsătoria se arată a fi - ironie amară - deopotrivă potrivnică morţii şi slujitoare a morţii". De aceea, fecioria este cinstită atât în Noul Testament, cât şi în Tradiţia Bisericii, ca un traseu privilegiat pe muntele mântuirii. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea răspicat în "Despre feciorie": "Sunt încredinţat că fecioria este mult mai de preţ decât nunta". Fecioria "întrerupe transmiterea responsabilităţii ereditare a morţii", comenta Mantzaridis, însă ea nu dă naştere unei vieţi noi. Totuşi, creştinii pot, fără a naşte prunci, să devină părinţi duhovniceşti ai multor oameni, prin vestirea Evangheliei şi o viaţă duhovnicească. Prin rugăciunile oamenilor sfinţi se dezleagă şi pântecele neroditoare.
Viaţa de feciorie nu ţine însă pur şi simplu de încordarea voinţei, de un calcul raţional, ci de sentiment şi de o harismă aparte: "Nu toţi pricep cuvântul acesta, ci aceia cărora li s-a dat" (Matei 19, 11).
Fecioria, comenta Cuviosul Isidor Pelusiotul, în Epistola 165, nu este însă un dar acordat doar unora, printr-o selecţie părtinitoare a lui Dumnezeu. Fecioria este o luptă mai presus de puterile omului, de aceea oricine şi-o asumă are nevoie de forţă dumnezeiască. Astfel, fecioria nu este poruncă, ci îndemn şi sfat, iar harisma sau puterea dumnezeiască de a trăi "nepereche" se dă acelora care luptă să se înfrâneze şi cer insistent ajutorul Domnului, fără a se deda trândăviei şi desfătării trupeşti. De aceea, nu se poate afirma că fecioria se dă părtinitor doar unora, pentru că atunci nu ar mai exista nici răsplată. Harisma fecioriei se dăruieşte tuturor celor care se însufleţesc să o câştige.

Exigenţe comune pentru monahi şi mireni
Cu toate acestea, căsătoria nu este dispreţuită în creştinism, ci dimpotrivă, binecuvântată, Canonul 51 apostolic excomunicând ("afurisind") pe oricine are scârbă sau dispreţ fie de căsătorie, fie de călugărie. Fecioria, care nu are valoare în sine, ci numai când este închinată Domnului, este unirea desăvârşită cu Dumnezeu. "Creştinul nu este chemat să aleagă între căsătoria şi vieţuirea întru feciorie, ci între două forme de căsătorie, adică între cea trupească şi cea duhovnicească", comenta Georgios Mantzaridis. Desigur, şi căsătoria între două persoane umane este chemată să aibă o dimensiune spirituală. De aceea, "duhul eshatologic şi ascetic, propriu vieţii feciorelnice, este necesar şi vieţii conjugale".
De altfel, Paul Evdokimov arăta, în "Taina iubirii", "că voturile monahale de ascultare, castitate şi sărăcie se regăsesc în viaţa fiecărui creştin". El a observat că ritul intrării în monahism face apel la simbolismul conjugal ("logodnic, "mire") şi că ritul vechi al căsătoriei prevedea tunderea, cu semnificaţia dăruirii celor doi soţi Domnului. Astfel, "căsătoria include interior starea monahală şi de aceea aceasta din urmă nu este taină". În aceeaşi idee, alt autor rus, Bukharev, aplicând voturile monahale căsătoriei, spunea: "Ne căsătorim pentru a aparţine, în iubirea conjugală, doar lui Dumnezeu (vot de castitate), pentru a fi călăuziţi numai de Dumnezeu (vot de ascultare) şi a nădăjdui doar în Dumnezeu (vot de sărăcie)". 

Particularităţi ale ascultării în lume
Georgios Mantzaridis sublinia că ascultarea este una pentru toţi credincioşii, fie monahi, fie mireni. Diferenţa stă numai în modul de manifestare sau "metodologie". Specific vieţii monastice este raportarea permanentă a ucenicului la părintele său duhovnicesc, "care poate fi întrebat şi poate da sfaturi pentru toate amănuntele vieţii cotidiene". În viaţa mirenilor însă, ascultarea faţă de duhovnic trebuie armonizată cu ascultarea soţilor unul de altul, a copiilor de părinţi, a subalternilor de superiori.
În acest sens, Tito Colliander, în "Calea asceţilor", exemplifica: "Soţia ta îţi spune să-ţi iei haina de ploaie, fă cum zice ea, şi faci ascultare. Un coleg de serviciu te roagă să-l însoţeşti o bucată de drum; du-te cu el, şi faci ascultare. Îţi dai seama că acest copil are nevoie să se ocupe cineva de el şi să-i ţină de urât; fă-o, pe cât posibil, şi faci ascultare. Nici ucenicul de mănăstire nu are mai multe prilejuri să facă ascultare decât ai tu, la tine acasă".
Totuşi, ascultarea în familie sau din lume este mai uşoară decât cea din monahism, sublinia mitropolitul Antonie Plămădeală, în "Ascultare şi libertate în viaţa monahală şi cea laică". Astfel, prima ţine de "firesc", pentru că "rudenia de sânge cheamă prin ea însăşi la relaţii strânse, la îndatoriri şi responsabilitate reciprocă, până la sacrificiu, pe când rudenia spirituală, în monahism, se formează greu".
Ascultarea monastică este asociată mai ales cu "tăierea voii", adică renunţarea la gândul propriu, la părerile şi dorinţele sale. În mod paradoxal, Sfântul Dorothei al Gazei susţinea, în Scrisori, că cine trăieşte în ascultare îşi face, de altfel, voia sa întotdeauna: "Sileşte-te pe tine la toate şi taie voia ta şi deprinzându-te, din harul lui Hristos, prin obişnuire, să-ţi tai voia ta, vei ajunge să o faci aceasta fără să te forţezi şi fără să te necăjeşti, ca şi când s-ar face totdeauna voia ta, aşa cum voieşti". Şi în alt loc, în Învăţături: "Fără să voiască să facă voia lui (monahul, n.r.), se află totdeauna făcând-o pe aceasta". Iar părintele Rafail Noica, în "Cultura Duhului", tălmăcea cuvântul sfântului în sensul că "Dumnezeu ştie mai bine decât mine ce vreau. Eu caut viaţa, dar o pot căuta smintit. Făcând ascultare în Duh, mă trezesc dintr-odată: "Păi, Doamne, asta-i ce voiam!" Până la urmă acesta este lucrul către care năzuiam".

Ne înfrânăm pentru a ne tămădui de afectele iraţionale
În general, omul lumesc refuză înfrânarea, atât cea alimentară, adică postul, cât şi abstinenţa conjugală. Şi aceasta, în mare măsură din cauza necunoaşterii sensului înfrânării. Nu puţini chiar dintre creştinii zilelor noastre care se căsătoresc au părerea că de acum se pot îndulci în voie de plăcerea trupească fără ca ea să mai fie considerată păcat. Ei nu înţeleg ce rost ar mai avea de acum înfrânarea, chiar dacă o mai practică, în virtutea obişnuinţei, în unele posturi. Este o concepţie cu totul străină de duhul Ortodoxiei.
"Afectele, explica Sfântul Maxim Mărturisitorul lui Talasie, acestea ca şi celelalte, nu au fost create la început împreună cu firea oamenilor." Plăcerea ca şi durerea sunt afecte, ambele putând fi conforme cu firea, sau nefireşti. La Înviere, când vom fi ca îngerii, care nici nu se însoară, nici nu se mărită, atracţia trupească, afectul plăcerii sensibile, va dispărea. Însă cât încă suntem în lume, "puterile răului îşi ascund lucrările în sânul afectelor naturale, pentru ca biciuindu-le pe acestea să le facă a se transforma din pricina necesităţilor firii în afecte contrare firii".
Domnul Hristos a luptat cu ispita plăcerii, când demonul l-a îndemnat să prefacă pietrele în pâine, cu ispita durerii pe drumul pătimirilor şi la răstignire, dar nu a fost biruit nici de plăcere, nici de frica durerilor. Dimpotrivă, după cum teologhiseşte Sfântul Maxim Mărturisitorul: "După ce a dezbrăcat aşadar Domnul Căpeteniile şi Stăpâniile la prima încercare a ispitelor în pustiu, tămăduind latura de plăcere a părţii pătimitoare a întregii firi, le-a dezbrăcat din nou în vremea morţii, eliminând de asemenea latura de durere din trăsătura pătimitoare a firii". "Iar acest efect din firea Lui omenească, explica părintele Dumitru Stăniloae, se prelungeşte în general în firea tuturor oamenilor care intră în comunicare cu El." Aşadar, şi noi putem înfrânge plăcerea şi frica de durere pe care le avem în firea noastră înrudită cu iraţionalitatea animală, dar numai împărtăşindu-ne de harul şi Tainele dumnezeieşti.

Creştinul este administrator al bunurilor, şi nu stăpân al lor
În timp ce monahul îşi asumă neavuţia sau sărăcia de bunăvoie, mirenii învaţă cumpătarea în cele materiale şi, uitându-se la semenii lor mai săraci, renunţă de bunăvoie la ceea ce au, dăruind şi altora.
Sfântul Ioan Sinaitul în "Scara" îndemna spre neavuţie sau sărăcia de bunăvoie, enumerând câteva beneficii ale ei: "Lepădarea grijilor, lipsa de îngrijorare a vieţii, călătorie neîmpiedicată, înstrăinarea de întristare, credinţa în porunci".
Aşa cum remarca Georgios Mantzaridis, "după învăţătura creştină, omul este iconom sau chivernisitor al bunurilor aflate la dispoziţia lui, nu stăpân al acestora". Despărţind pe "al meu" de "al tău", observa Sfântul Ioan Gură de Aur în "Omilie la Fapte", a pătruns dezbinarea între oameni. Filosoful francez Blaise Pascal nota şi el în "Cugetări": "Al meu, al tău... iată obârşia şi imaginea uzurpării întregului pământ".
Aşadar, creştinul este îndemnat să se privească pe sine nu ca deţinător sau proprietar, sau patron, ci ca un smerit administrator al bunurilor lui Dumnezeu. El va trebui să administreze aceste bunuri spre împlinirea trebuinţelor sale stricte de hrană şi îmbrăcăminte, dar şi ale aproapelui, după putere: "Având hrană şi îmbrăcăminte, cu acestea vom fi îndestulaţi" (I Timotei 6, 8).

Critica idealului ascetic
De asemenea, cei care nu sunt angajaţi pe drumul ascetic şi îngust al mântuirii îi judecă pe monahi ca egoişti care urmăresc numai propria lor mântuire, fiinţe iresponsabile şi incapabile să îşi asume responsabilitatea vieţii de familie. Alţii, precum filosoful german Friedrich Nietzsche, în "Despre genealogia moralei", dedică o întreagă parte a unei cărţi, cea de-a treia, criticii idealului ascetic monahal. Nietzsche consideră că cele trei elemente ale idealului ascetic - sărăcia, "umilinţa" (ascultarea, am spune noi) şi castitatea - nu ţin de morală şi de virtuţi, ci reprezintă, pur şi simplu, "condiţiile cele mai favorabile unei spiritualităţi superioare".
Toate marile spirite practică o anumită renunţare, în sensul voturilor monahale, pentru a se putea dedica, în linişte, actului de zămislire a unei opere. El enumeră câţiva mari filosofi - Heraclit, Platon, Descartes, Spinoza, Leibniz, Kant - care nu au fost căsătoriţi, ca argumente în favoarea tezei că o căsnicie ar fi o "piedică fatală" pentru afirmarea plenară a unui mare spirit. Castitatea, în opinia sa, este necesară unui filosof sau artist din considerente aşa-zis profesionale, deontologice, şi nu religios-morale. El nu trebuie să îşi consume energia însoţindu-se cu o femeie, ci să îşi conserve întreaga vigoare psihică şi fizică pentru împlinirea destinului său spiritual. 

Problemele spirituale nu sunt urmarea ascezei, ci a excesului
Bolile psihice sau nevrozele apar numai atunci când oamenii fac excese, ele nu sunt generate de idealul creştin, al cărui scop este tocmai tămăduirea omului, pe ambele dimensiuni, spirituală şi trupească. Spre exemplu, se dezvoltă o nevroză când oamenii caută să se înfrâneze mai mult decât le stă în putere sau când greşesc împlinirea vocaţiei proprii. Astfel, cum sesiza pertinent Georgios Mantzaridis, "reducerea fecioriei la trup poate duce la dezastruoase stări de spirit, precum sunt egocentrismul, caracterul antisocial, lipsa compătimirii, trufia şi asprimea". Alegerea fecioriei în mod superficial, "la ambiţie" sau ca reacţie la un complex de inferioritate, îi expune pe amatori la "grave pericole psihice şi spirituale". De aceea, cum spunea şi Paul Evdokimov, în "Taina iubirii": "A venit momentul să afirmăm plenitudinea căsătoriei, starea ei de har, şi de a elibera conştiinţa conjugală de complexele impuse".
De asemenea, se pot ivi dificultăţi spirituale când cei din lume vor să trăiască în duhul acriviei monahale, neglijându-şi îndatoririle familiale şi de serviciu, sau când monahii cad pradă duhului mirean al pogorămintelor. De aceea, accentua Mantzaridis, "este greşit ca metodologia monahismului să se transfere la familia care locuieşte în lume". Altfel, apar probleme spirituale precum: lipsă de curaj, dependenţă, lipsă de libertate şi fobie faţă de societate, iar în cazul monahilor intervine laxitatea sau tulburarea. Cu toate acestea, elemente precum ţinerea canonului de citire şi meditare a textelor sfinte, de rugăciune şi asceză trupească, concluziona Mantzaridis, "pot inspira sau, folosite printr-o aplicare analoagă, pot ajuta viaţa duhovnicească a credincioşilor".




sursa: Ziarul Lumina

sâmbătă, 5 mai 2012

5 mituri ale concubinajului


Multă lume susţine că aşa numita „căsătorie de probă”, care de fapt este concubinaj, are o mulţime de avantaje faţă de sau pentru o căsătorie ulterioară. Însă cele mai multe dintre aceste avantaje sunt minciuni.
Mitul nr. 1 Dacă trăim împreună asta ne va arăta dacă ne potrivim unul cu altul
Deloc. Este cum ai compara mere cu pere. Doar pentru că unul are un gust bun sau rău, nu înseamnă că altele vor avea acelaşi gust. Căsătoria este o propunere total diferită decât trăirea împreună. Căsătoria este clădită pe făgăduinţa în faţa lui Dumnezeu de a rămâne fidel unul altuia. Concubinajul nu implică o asemenea făgăduinţă. Poţi să ratezi concubinajul cu cineva cu care ai fi reuşit în căsătorie. Totul depinde de felul în care oamenii se raportează la Dumnezeu pentru ajutor şi iubire. A propos, rata divorţurilor cuplurilor care au trăit împreună înainte de căsătorie este mai mare decât a celor care nu.
Dacă partenerul tău nu doreşte un angajament pentru întreaga viaţă, nu te înşela să gândeşti că va dori acesta angajament mai târziu. Căsătoria este o făgăduinţă de a sta împreună. Concubinajul pentru multe cupluri durează aproximativ 18 luni, mai mult sau mai puţin. La sfârşitul acestui an şi jumătate, nu vei avea nicio idee dacă tu şi partenerul  tău va fi făcut acest pas dacă ar fi fost legat de angajamentul pentru întreaga viaţă. Nu vei şti asta niciodată. Încercarea iubirii adevărate se duce de râpă dacă unul dintre voi va decide să facă acest pas.
Concubinajul pregăteşte oamenii să găsească raţiuni pentru a nu se căsători. Căsătoria, pe de altă parte, este bazată pe dragoste necondiţionată şi pe angajament pe întreaga viaţă. Nu există un examen pentru căsătorie aşa cum este înaintea concubinajului. Toţi suntem imperfecţi şi tentaţi să cădem în timpul acestui examen. Vorbim despre dragostea condiţionată. „Te iubesc” acum, sau „te voi iubi în curând dacă vei dovedi că eşti vrednic”.
Mitul nr. 2 Concubinajul ne va arăta dacă suntem compatibili sexual
Nu, nu vă va arăta. Asta ar fi adevărat dacă aţi fi animale, să spunem câini. Sunteţi fiinţe umane. Aveţi amândoi suflet. Sexul între câini este doar fizic. Sexualitatea între oameni este fizică, emoţională şi spirituală. Dumnezeu ne-a făcut în aşa fel încât sexul înafara căsătoriei nu va produce niciodată o „împlinire spirituală”. De aceea concubinajul te lasă gol după ce a trecut plăcerea fizică. Fără o unire spirituală prin Hristos, compatibilitatea sexuală este măsurată într-un mod superficial.
Dacă nu sunteţi căsătoriţi şi nu aţi fost împreună, nu ştiţi ce pierdeţi. Este darul total: trup, suflet şi spirit. Nu e de mirare că oamenii fără o astfel de unire sunt atraşi deseori să continue experimentarea sexuală, pentru a-şi satisface foamea pentru o unire spirituală. Foamea poate fi potolită, însă doar în căsătorie, şi numai dacă amândoi soţii sunt credincioşi în Hristos.
Mitul nr. 3 Suntem la fel de angajaţi unul în faţa altuia ca şi un cuplu căsătorit
Nu sunteţi deloc. Niciunul dintre voi nu este total angajat. Amândoi aşteptaţi să plasaţi pariurile. "Amîndoi încercaţi cauciucul". „Angajamentul” vostru este condiţional. Nu sunteţi „la bine şi la greu”. În loc de asta, „o să vedem ce se întîmplă”. Oricine în această situaţie simte o presiune de a fi performant. Eşti într-un fel de cursă de încercare în faţa partenerului. Şi asta nu e liniştitor.
Adânc, tu ştii în inima ta că mariajul este mult mai mult decât o bucată de hârtie. Este o promisiune în faţa lui Dumnezeu să iubeşti şi să îngrijeşti fiinţa iubită până la sfârşitul vieţii. Oamenii care sunt în concubinaj fac şi ei o promisiune: „Promit să fac tot ce pot, să am grijă de tine foarte mult,  şi să văd dacă meriţi. Dacă nu merge, ei bine. Nu e ca şi cum am fi căsătoriţi, oricum”.
Mitul nr. 4 Prietenia noastră nu va suferi dacă ne mutăm împreună
Asta s-o crezi tu. Prietenia ta va deveni în curând tensionată şi neconfortabilă. Tu ai plecat de la „perioada de curte” în ţara nimănui. Nu eşti căsătorit, dar nici nu mai eşti în perioada de întîlniri. Ce plictisitor şi nenatural. Nicio mirare că simţămintele de prietenie şi cele confortabile se vor transforma  în sentimente ciudate. E un fel de „prietenie cu beneficii, însă nicidecum o prietenie necondiţionată”. Este tot timpul frica de a fi dat afară din relaţie, dacă nu eşti bun. Nicio siguranţă. Nicio pace adâncă. În loc, te pomeneşti cu o relaţie străină, care se umple treptat de mânie. Deloc ingredientele unei relaţii sănătoase.
Mitul nr. 5 Putem să ne iubim unul pe altul tot atât de mult şi fără căsătorie
Nu, nu puteţi. Dumnezeu spune asta. Ar fi adevărat dacă aţi fi evoluat din maimuţe. În acest caz, Biblia ar fi doar o poveste cu fantezii. Însă nu aţi evoluat din maimuţe. Aţi fost creaţi de Dumnezeu după chipul Său. El este Trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Şi tu eşti o fiinţă trei în unu:  trup, suflet şi duh. Maimuţele nu sunt trei în unu. Dumnezeu nu a instituit căsătoria între maimuţe. Dumnezeu nu a promis să binecuvinteze unirea între maimuţe.
Nici nu-ţi dai seama cât de multă iubire poate să umple inima ta pentru fiinţa iubită, până nu primeşti iubirea lui Dumnezeu în Hristos şi iei „trenul căsătoriei” pentru întreaga ta viaţă. Comparaţia între căsătorie şi concubinaj este cum ai compara mere cu portocale, sau chiar cu banane, ştii tu, acelea pe care le mănâncă maimuţele.


sursa-Doxologia

LinkWithin

Related Posts with Thumbnails