Sfinții Acvila și Priscila - o familie în slujba lui Dumnezeu

Unii soți știu cum să se comporte, pentru a obține tot ceea ce a mai bun de la viață. Ei se completează reciproc, valorifică reciproc punctele forte și formează o echipă eficientă, eforturile lor unite influențând pe cei din jurul lor, fiind oricând gata să se sacrifice pentru cei dragi. O astfel de familie au fost și Sfinții Apostoli și Mucenici Acvila și Priscila, prăznuiți pe 13 februarie. Ei nu sunt niciodată menționați separat în Biblie, căci în căsătorie și în slujirea lui Hristos, au fost mereu împreună.

Colaboratori apropiați ai Sfântului Pavel

Acvila era de neam evreu însă nu se știe dacă și soția sa, Priscila, era de același neam. Numele ei este roman, dar asta nu decide cu privire la originea ei, deoarece este foarte des întâlnit obiceiul ca evreii din Imperiu să adopte un nume roman. Familia a locuit în Roma, însă au fost expulzați de acolo, împreună cu toți evreii, în anul 49, din ordinul împăratului Claudiu. Motivul edictului împărătesc a fost, așa cum afirmă scriitorul latin, Suetonius, conflictele publice generate de evrei, din cauza unui anume lider, „Crestus”. Dacă aici Crestus se referă la Iisus Hristos, atunci tulburările raportate de Suetoniu puteau fi generate de opoziţia înverşunată a iudeilor, faţă de stăruitoarea predicare a creştinilor.

Așadar, expulzați din Roma, Acvila și Priscila au venit de acolo până la Corint, posibil în drum spre Pontul natal al lui Acvila, pe malul Mării Negre. La Corint s-au întâlnit cu Sfântul Pavel, aflat în cea de-a doua sa călătorie misionară, unde au muncit împreună, fiind făcători de corturi, lucru care, probabil, a dus și la convertirea celor doi.

Un an și jumătate mai târziu, Priscila și Acvila l-au însoțit pe Sfântul Pavel, de la Corint, până la Efes, în drumul său spre Siria. Acolo, întâlnindu-se cu Apolo, bărbat iscusit la cuvânt și bun cunoscător al Scripturii, dar totuși deficitar în unele puncte ale învățăturii creștine, cei doi l-au luat la ei și l-au învățat mai cu de-amănuntul calea mântuirii lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 18, 24). Ei au fost cu Pavel în Efes în timpul șederii sale de doi ani în marele oraș asiatic, pentru că vom găsi saluturi de la ei în Epistola întâi către Corinteni, care a fost scrisă de la Efes, în acea perioadă (în jurul anului 56). Dar când Pavel a părăsit Efesul, tovărășia lor pare să se fi încheiat și aflăm următoarele date despre ei, în Epistola către Romani, scrisă după aproape doi ani, în care Acvila și Priscila sunt salutați încă o dată, ca locuitori ai Romei.

Exemplu de sacrificiu de sine

Deși avem puține date despre această familie dedicată slujirii Evangheliei, există câteva lucruri care trebuie evidențiate. Priscila și Acvila sunt un exemplu strălucit de devotament eroic, aprins de credința creștină adevărată. „Pentru viaţa mea”, spune Apostolul, „şi-au pus grumazul lor”. Nu se știe exact la ce incident face referire Sfântul Pavel, însă este clar că este vorba despre o situație în care viața i-a fost pusă în pericol, iar cei doi apropiați ai săi au fost în stare să se sacrifice pentru el. Contextul activității sale în Efes este cel mai potrivit, pentru a încadra acest eveniment, deoarece Efesul a fost cel mai periculos oraș în care și-a desfășurat activitatea, de multe ori fiind aproape de moarte, așa cum el însuși mărturisește:Nu voim, fraţilor, ca voi să nu ştiţi de necazul nostru, care ni s-a făcut în Asia, că peste măsură, peste puteri, am fost îngreuiaţi, încât nu mai nădăjduiam să mai scăpăm cu viaţă. Ci noi, în noi înşine, ne-am socotit ca osândiţi la moarte, ca să nu ne punem încrederea în noi, ci în Dumnezeu, Cel ce înviază pe cei morţi (II Corinteni 1, 8-9). Acest act mărinimos de sacrificiu, care aduce mulțumirea Apostolului și a Bisericilor dintre neamuri, a fost un simbol minunat al admirației și al dragostei pentru Apostol, dar motivul cel mai profund era o dragoste mai profundă pentru Stăpânul Apostolului, pentru Hristos, Care spune: Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi (Ioan 15, 13).

Modele pentru perioade tulburi                                                               

Într-o perioadă în care Biserica este atacată din toate părțile, această familie ne arată cum ar trebui să ne mărturisim credința: chiar cu prețul vieții, așa cum au făcut-o toți sfinții martiri de la începutul creștinismului până acum, având în față modelul lui Hristos, exemplul suprem de sacrificiu, de dragul oamenilor.

Credința în Hristos și consecința acesteia, dragostea față de El, transformă fricoșii în eroi și, prin distrugerea egoismului, face ca sacrificiul de sine să fie natural, ușor și binecuvântat. Eroismul poate fi exercitat și este necesar în viața de zi cu zi, căci același Duh, care i-a purtat martiri spre locul în care aveau să-și dea viața pentru Hristos, se manifestă la fel și în rutina vieții noastre. Dacă dragostea pentru Hristos va fi în noi, așa cum ar trebui să fie, vom fi gata să devenim sacrificii vii, în fața oricărui dușman al credinței și ne vom putea lupta cu fiarele, așa cum a făcut și Sfântul Pavel (I Corinteni 15, 32).

Sursa: Doxologia

Troparul Sf. Ap. Acvila 

Sfinte Apostole Achila, roagă pe milostivul Dumnezeu
ca să dăruiască iertare de greșeli sufletelor noastre.

Condacul Sf. Ap. Acvila 

Împreună cu Apostolii pe scaun şezător şi împreună-călător fiind, Apostole,
lumea cu învăţăturile şi cu minunile ai luminat-o,
cununa slavei, Achila, luând.

Troparul Sfintilor Ap. Acvila si Priscila

 Bucuraţi-vă, căci pe căile credinţei cu osârdie aţi alergat,
 Şi v-aţi învrednicit a sluji Apostolului iubit al Marelui Împărat,
 Cu razele rugăciunilor voastră înconjuraţi inima mea sărăcită,
Spre tot adevărul mă povăţuiţi prin vieţuirea smerită.

Condacul Sfintilor Ap. Acvila si Priscila

 Mare îndrăzneală aţi aflat înaintea lui Hristos, Slăvitului Împărat,
Căci pentru Capul Bisericii tăierea capului cu bucurie aţi răbdat,
 Iar acum cu îngerii petreceţi în lăcaşurile cereşti, cu stâlpări de bucurie,
Nouă, celor ce cu nevrednicie stăm în biserica Domnului picuraţi-ne veselie.

Modelul desăvârşit al Maternităţii

Maternitatea este o mare chemare. Cum putem înlocui iubirea unei mame? Iubirea, călăuzirea şi influenţa pe care le dăruieşte mama sunt distinct şi nepreţuite. Toate mamele care doresc să fie sincere chemării lor înalte trebuie să privească la femeia care a devenit cea mai mare mamă a tuturor. Născută în condiţii sărăcăcioase, ea a fost chemată de Dumnezeu să fie Maica Fiului Său.


De mulţi ani, multe femei din societatea noastră au declarat că nu mai găsesc sensul şi împlinirea în maternitate. Să vedem câteva gânduri ale unor mari oameni despre rolul pe care mamele lor l-au jucat în viaţa lor.

George Washington a spus: "Mama mea a fost cea mai frumoasă femeie pe care am văzut-o vreodată. Tot ceea ce am datorez mamei mele. Ei îi atribui tot succesul meu în viaţă, prin educaţia morală, intelectuală şi fizică pe care am primit-o de la ea". Abraham Lincoln a spus: "Tot ceea ce sunt sau doresc vreodată să devin datorez îngerului meu: mama". Din nefericire, mulţi oameni din societate nu mai sunt de acord cu aceşti mari oameni care au avut mari mame.

Mama lui Dumnezeu a fost însă modelul adevărat al maternităţii. Ceea ce a făcut ea defineşte dumnezeieşte toată vocaţia de mamă, adică de împreună creatoare cu Dumnezeu.

Papa Ioan Paul al II-lea, un mare iubitor al Maicii Domnului, vorbind despre moştenirea ei prezentă în toate femeile lumii, a spus: "Poate fi spus că femeile, privind la Maria, îşi găsesc în ele însele taina trăirii feminităţii lor cu demnitate şi cu dobândirea împlinirii lor adevărate. În lumina Mariei, Biserica vede în chipul femeilor reflexia unei frumuseţi care oglindeşte cele mai delicate sentimente de care este capabilă inima omenească: jertfa de sine totală a iubirii, puterea de a purta cele mai mari suferinţe, fidelitate infinită şi devoţiune neobosită a lucrării, abilitatea de a combina intuiţia profundă cu cuvintele de sprijin şi încurajare" (Enciclica Papei Ioan Paul al II-lea, Redemptoris Mater).

Maica Domnului rămâne mama celui mai mare om dintre oameni, căci era Dumnezeu şi Maica unui Dumnezeu pe care L-a învăţat să fie Om. Prin ea, Împăratul universului se odihneşte în braţe de muritor şi învaţă dumnezeieşte iubirea infinită de care este capabilă creatura faţă de Creatorul ei. În acelaşi timp, omul pătrunde prin Fecioara cereştii iubiri în adâncul de taină al iubirii dumnezeieşti, înţelegând cu puterea inimii iubirea jertfelnică a Creatorului. Dând naştere omenească lui Dumnezeu, Fecioara învaţă taina creaţiei din nimic şi din iubire şi dăruieşte lui Dumnezeu izvorul cel preacurat al iubirii ei, dăruit de El la început, însă umplut cu toată suferinţa neamului omenesc. Fecioara este omul care a simţit că Dumnezeu, oricât de mult ar fi ucis, iubeşte până la sfârşitul veacurilor creaturile Sale. Dând naştere vieţii, Maica Domnului renaşte din nou neamul omenesc. Ea Îl învaţă să vorbească limba aramaică pe Logosul suprem al veacurilor slavei necreate. Ea Îl învaţă să meargă pe cel ce străjuieşte statornicia cerurilor şi bunul mers al galaxiilor vieţii. Ea îl îmbrăţişează cu iubire pe cel ce ţine în braţele sale toată făptura cea de sub cer. De aceea ea e "platitera ton ouranon" (mai mare decât cerurile) şi Tron viu, încăpător de Dumnezeu şi iubitor de oameni. Prin lacrimile ei de lângă Cruce, curge durerea întregii istorii şi se revarsă în oceanul infinit al iertării şi iubirii lui Dumnezeu.

Ziarul Lumina

Duminica-femeilor-mironosiţe

 

 

Predica Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române la Duminica-Femeilor Mironosiţe

De ce nu au urcat feministele pe Golgota-Pr.Constantin STURZU

Predica la Duminica Mironositelor -Pr. Gheorghe Calciu- video
  
CURAJUL – Duminica Femeilor Mironosite-Nicolae Steinhardt

Sfânta Cuvioasă Melania cea Tânără

Atât Sfânta Melania, cât şi soţul ei Pinian era din familii nespus de bogate şi nobile din cetatea Romei. Părinţii lor le-au rânduit să se căsătorească pe când ea avea paisprezece ani iar el, şaptesprezece. Au avut doi copii, dar fiul lor a murit la naştere iar fiica a murit pe când era foarte mică. Aceste pierderi i-au ajutat să chibzuiască la rostul vieţii şi să se hotărască a se afierosi unei vieţi de nevoinţe ascetice pentru Hristos şi pentru mântuirea sufletelor lor. De atunci înainte au trăit ca frate şi soră.

Au părăsit Roma, începând a duce o viaţa simplă la ţară, împreună cu mama Melaniei, Albina, care era nora Sfintei Melania cea Bătrână (8 iunie). Multe femei tinere şi văduve, şi peste treizeci de familii li s-au alăturat, iar casa lor a ajuns un loc de găzduire, milostenie şi viaţă duhovnicească. Adeseori cercetau obştea monahală a Sfântului Paulin al Nolei (23 ianuarie), care era rudă cu Melania. Cu timpul, Melania şi Pinian au vândut uriaşa lor avere – socotită a fi a doua după cea a împăratului -, dând banii Bisericii şi săracilor.

După moartea tatălui Melaniei, împreună cu mama ei, Albina, au plecat în Africa de Nord, unde au întemeiat două mânăstiri la Tagaste. Au mai călătorit şi prin Egipt, cercetând pe părinţii şi maicile din pustie. Se pare că s-au dus şi la Ierusalim, alăturându-se Fericitului Ieronim (15 iunie) în viaţa monahală, la Betleem. Mai târziu s-au aşezat în Muntele Măslinilor. Acolo Melania s-a făcut schivnică, afierosindu-se cu totul adâncirii în sine, posturilor aspre, rugăciunii, citirii Scripturilor şi copierii scrierilor sfinte, atât în latineşte cât şi în greceşte. După paisprezece ani, a ieşit din viaţa schivniciei, întemeind mânăstiri de bărbaţi şi de femei şi ajutând pe mulţi să păşească pe calea mântuirii.

    Pe la anul 431 Pinian a murit. Viaţa Sfintei Melania – scrisă de călugărul Gherontie, un contemporan – spune aşa: „Pre când sfânta Maică Melania se afla în mijlocul acestor lupte duhovniceşti, preafericitul ei frate şi-a sfârşit alergarea acestei vieţi în trup, ajungând la capătul nevoinţelor luptelor sale duhovniceşti. Şi prin sărăcia sa de bunăvoie şi supunerea la poruncile dumnezeieşti, cu bucurie s-a dus la Dumnezeu, Care stăpâneşte preste toate lucrurile, cu opt ani mai înainte ca ea însăşi să treacă întru adormire. În ultimul an la vieţii sale, Melania a sporit în smerenie şi în facerea de minuni. Mulţi au aflat tămăduire sufletească şi trupească prin îngrijirile şi rugăciunile ei. În 436 – 437, ea s-a dus la Constantinopol, la invitaţia unchiului ei, senatorul Volusian, pe care l-a făcut să treacă la creştinism (ceea ce nici faimosul Augustin nu a fost în stare să facă).
În 438, în zilele de după Naşterea Domnului, ea s-a îmbolnăvit grav. Cunoscând cu duhul că i s-a apropiat sorocul, şi-a adunat călugăriţele să-şi iar rămas bun şi să le dea ultimele îndemnuri şi îmbărbătări. Mulţi alţi călugări, maici şi clerici au venit la ea cu ochii înlăcrimaţi. Unul dintre ei a fost călugărul Gherontie, biograful ei, care a auzit ultimele sale cuvinte: „Cum au plăcut Domnului, aşa s-au şi făcut (Iov 1, 21). Apoi Gherontie scrie: „Şi îndată, în vremea Vecerniei, şi-a dat sufletul Domnului, blând şi liniştit, cu bucurie şi veselie. Era ajunul zilei Domnului (al Duminicii), astfel că şi întru aceasta ea a vădit marea sa dragoste pentru Mântuitorul şi Sfânta lui Înviere”.

Sursa