Mesaj pentru creştini: Nu va pierdeti curajul! - Staretul Efrem Filoteitul

A intrat vreodată cineva în Rai printr-o altă cale, o cale fără tentații, pe care să o imităm? Nu, toți sfinții au trecut prin foc și apă, prin diferite ispite și necazuri, slăvindu-L pe Dumnezeu pentru răbdarea lor și primind cununi veșnice de slavă!
.
Nu vă pierdeți curajul în luptă, Domnul Nostru Iisus Hristos este întotdeauna lângă noi, privind la lupta fiecăruia! Deci, luptați cu răbdare; rostiți numele Domnului Hristos în așa fel încât să poată rămână întodeauna în inima voastră și să puteți deveni bogați în milostivirea lui Dumnezeu. Luptați pentru a dobândi o inimă curată, astfel încât să puteți simți harul Sfintei Învieri.
.
Cât timp suntem încă tineri, trebuie să fim ispitiți, căci tinerețea este ușor ”dezorientată”. Cu timpul, războiul va înceta, iar mila dorită va veni! Să aveți doar curaj și răbdare! Nu disperați, nu contează câte ispite vă doboară! Dumnezeu îl iubește pe cel care luptă și se apără! Fiți curajoși și rugați-vă de asemenea și pentru mine, păcătosul, leneșul, nevrednicul, urâciunea!


Sursa 

Ispitele teologilor

Părinte profesor, cum sunt ispitiţi teologii de către diavol?

Vorbim de o ispită care poate să vină în rândul celor care au studiat sau studiază teologia, sau al celor care au o cunoaştere a lui Dumnezeu şi din punct de vedere raţional, care au făcut anumite cercetări legate de această cunoaştere a lui Dumnezeu, dar s-au dus mai mult pe partea raţională a cunoaşterii, încercând să aducă argumente, anumite definiţii chiar ale cunoaşterii lui Dumnezeu, pentru a putea lămuri anumite stări create în sânul Bisericii, în viaţa socială sau eclesială ca răspuns la această situaţie. Dacă un teolog, fie el student, profesor la teologie sau chiar preot, nu împreunează această cunoaştere raţională pe care o are în legătură directă cu Dumnezeu, raportându-se în permanenţă prin argumentarea existenţei lui Dumnezeu în lume, cu starea de rugăciune, care este de fapt o legătură intimă a noastră cu Dumnezeu, s-ar putea să ajungă la o stare de ispită.

Cunoaşterea sa poate fi într-adevăr bună, dar el este detaşat de aceste concepte şi atunci nu se poate vorbi de o viaţă duhovnicească. Eu zic că un teolog care are partea lui de inteligenţă şi de înţelepciune poate să cadă în această capcană a ispitirii, încât să pună totul doar pe seama înţelegerii raţionale, să-i fie mai puţin afectată trăirea lui interioară. Dacă, însă, cunoaşterea lui raţională este împreunată cu rugăciunea care porneşte din inimă, atunci lucrarea teologului, a celui care a pornit pe drumul cunoaşterii lui Dumnezeu, se desăvârşeşte în cunoaşterea profundă printr-o rugăciune şi stare de evlavie aparte, care îl conduce pe teolog şi la starea aceea de smerenie, care de fapt îl face conştient că înaintea lui Dumnezeu el este doar un lucrător, un misionar, un trimis care vorbeşte cu Dumnezeu, îl înţelege pe Dumnezeu, dar care trăieşte cu Dumnezeu.

Ce este cunoaşterea profundă a lui Dumnezeu?

Apare atunci când înţelegerea raţională coboară în inima noastră şi lucrează spre slava lui Dumnezeu şi Hristos, cel care vine în viaţa teologului, este într-adevăr o plenitudine, o împlinire. Mă gândesc acum la ispita pe care o poate avea orice teolog, de orice statut ar fi el, în momentul în care rugăciunea rămâne pe un plan secund. Sfântul Evraghie spune: "Dacă eşti teolog, te rogi şi dacă te rogi, eşti teolog", aceasta este cunoaşterea lui Dumnezeu profundă.

Noi ştim foarte bine, din ceea ce citim şi din ce ne-au prezentat Sfinţii Părinţi, legat de ispitirile celui rău, că diavolul l-a ispitit şi pe Mântuitorul Hristos, în pustie. Imediat ce ai luat o hotărâre de a te ruga, de a posti, de a fi mai aproape de Dumnezeu, cel rău se apropie de tine imediat şi te ispiteşte acolo unde încerci să fii mai puternic.

Sunt câteva lucruri pe care noi le putem vedea oarecum în lucrarea noastră de cunoaştere şi de înţelegere a lui Dumnezeu pentru a nu cădea în păcatul mândriei. Aici este scopul urmărit de diavol în ispitirea teologului, de a ajunge să cadă în păcatul mândriei, să creadă că inteligenţa este a lui, că înţelepciunea este a lui, că nu sunt darurile lui Dumnezeu şi este dincolo de Dumnezeu. Deci, trebuie să fim foarte atenţi, încercând acea lucrare deosebită, de aprofundare a cunoaşterii raţionale, teoretice cu această cunoaştere afectivă care se manifestă prin rugăciune. Aici intervine cealaltă dimensiune a sufletului omenesc, voinţa, care pune în mişcare şi raţiunea, şi starea afectivă, totul lucrând în cele din urmă spre înţelegerea personală a celui care a pornit pe drumul acesta de a se forma el ca om al lui Dumnezeu, răspunzând preceptelor lui Dumnezeu şi neanulându-i Dumnezeu libertatea. Dumnezeu, fiind primit în sufletul nostru, ne scapă dându-ne adevărata libertate, să ajungem la cuvântul Sfântului Apostol Pavel: "Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine".

Sursa

Sfântul Varsanufie de la Optina- despre necazuri şi ispite

Tot omul trebuie sa indure o perioada de ispite si de lupta. Este o stare grea, de suferinta... Despre aceste chinuri se vorbeste in Psalmi: „Cutremur a cuprins pre ei: acolo sunt dureri ca ale celeia ce naste." /Ps. 47:6/ Orice om ce se naste duhovniceste spre o viata noua incearca durere, pana ce iese la largime.Cine nu a incercat in lume aceste dureri „ca ale celeia ce naste," atunci trebuie sa le incerce in manastire. Si voua va stau inainte... Aceste dureri constau in lupta cu patimile. Patimile se vor ridica impotriva noastra. Vrajmasul nu ne da odihna. Trebuie rabdare. Trebuie sa ne rabdam pe noi insine si sa nu abandonam armele, stiind ca acest lucru este cu neputinta.
Necazurile neincetate pe care Dumnezeu le trimite omului sant semnul unei griji dumnezeiesti deosebite fata de dansul. Rostul necazurilor poate diferi. Ele se trimit ori pentru taierea raului, ori pentru inteleptire, ori pentru mai multa slava in viata viitoare, ori ca pedeapsa pentru pacatele savarsite mai inainte. Toti isi poarta crucea lor. Si dumneata iti porti cruciulita... Purtarea crucii este necesara pentru mantuirea fiecarui crestin, nu numai a monahului. Da... Toti de pana acum si-au purtat crucea, si o vor purta de acum inainte. Chiar si Dumnezeu cel intrupat si-a purtat crucea, iar crucea Lui a fost cea mai grea, pentru ca intr'insa se gaseau toate crucile. Iar omul (Simon Cirineanul) ajuta prin faptul ca ia de la Hristos crucea si o duce el insusi. Si noi, purtandu-ne crucile, il ajutam pe Domnul la purtarea crucii, ne pregatim sa-i fim slujitori in ceruri. Ce numire inalta!
Necazurile puternice sunt intotdeauna semnul harului lui Dumnezeu. Trebuie doar sa rabdam!
„Nu va nadajduiti spre boieri, spre fiii oamenilor, intru care nu este mantuire."/Ps. 145:3/ Mi-a placut sa citesc Sfanta Scriptura si lucrarile Sfintilor Parinti. Mi-a placut indeosebi Psaltirea. Si ce profunzimi mi s'au descoperit uneori!... Sa nadajduiti totdeauna doar in Dumnezeu, si niciodata in oameni. Atunci tot raul va cadea de la voi precum o creanga taiata.
Cu cat traiesti mai aspru si mai atent cu sine insuti, cu atat vrajmasul se ridica mai puternic impotriva ta. Mai ales in ajunul praznicelor se straduieste sa-ti pregateasca ceva. Trebuie sa te astepti la orice, trebuie sa fii gata de orice... Dar Domnul este milostiv. Cu prilejul sarbatorilor se fac daruri. Si dumneavoastra veti primi ceva. Doar ca veti baga de seama acest lucru peste vreo patruzeci de ani, poate. Atunci veti afla ce dar v'a trimis Domnul la acea sarbatoare. Cand va aflati intr'o stare buna sufleteasca, sa asteptati furtuna. Asa se intampla aproape totdeauna... Orice lucru bun este anticipat sau urmat de o ispita.
Cand se inmultesc necazurile, trebuie sa-ti spui: „Vrednic sunt cu adevarat de toate aceste necazuri! inseamna ca ele sant de trebuinta pentru a ma curata de patimi si mai ales de mandrie..." Mai mult decat atat, pentru a suporta o ocara trebuie sa ai grija sa nu te superi pe cel ce te-a ocarat.
Necazuri vor fi intotdeauna. Dar starea launtrica a omului va fi alta... Cu toate ca vor fi mereu necazuri, cel ce a dobandit rugaciunea launtrica le va indura cu usurinta, deoarece cu dansul este Hristos. El va umple de o nespusa bucurie inima nevoitorului, si nici un necaz nu va putea birui aceasta bucurie intru Domnul. Cand te vor nelinisti gandurile de frica pentru necazurile viitoare, nu trebuie sa intri in vorba cu ele, ci sa spui: „Fie voia Domnului!" Aceste cuvinte te vor linisti.

sursa

Despre duhovnici şi despre ispita de a-i judeca pe preoţi

Viaţa duhovnicească începe cu duhovnicul. Spovedania şi dezlegarea, dar mai ales harul pe care îl primim de la Dumnezeu prin duhovnic, ni se dau printr-un om. (…)

Ultimele cărţi care apar pe piaţă vorbesc despre duhovnici şi ucenici harismatici. Noi suntem astfel prinşi între două modele, două căi. Citim despre vieţuirea minunată a cuvioşilor contemporani de pe Sfântul Munte, citim despre Gheron Iosif (…) şi despre alţi părinţi din Sfântul Munte care au avut duhovnici sfinţi (…).

Citind acestea, pentru că sunt scrise în duhul atât de dulce al Bisericii, ni se par tot atât de lesne de îndeplinit şi foarte degrabă încercăm să le transpunem în viaţa noastră. (…)

Dar noi trăim în România, avem familii, avem serviciu, avem problemele noastre în familie, problemele noastre la serviciu, avem duhovnici ieşiţi din acelaşi mediu, din acelaşi fel de familie, având aceeaşi educaţie ca şi noi. Şi atunci trebuie să vedem cum ne descurcăm aici, pentru că nu avem confortul duhovnicesc din Sfântul Munte. (…)

Sfântul Ignatie Briancianinov trage un semnal de alarmă şi ne cheamă la o relaţie firească de dragoste dintre duhovnic şi ucenic, în care fiecare e conştient de măsura sa, în care duhovnicul înţelege că nu este Sfântul Arsenie cel Mare, nici Sfântul Pahomie şi în care ucenicul înţelege că nu este Acachie ascultătorul, iar pornind de la această constatare, încep împreună să-şi lucreze mântuirea. Cum? Având înainte poruncile Mântuitorului, având învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi mărturisindu-şi sincer căderile şi neputinţele. (… )

Aşa că să ne apropiem cu smerenie şi ascultare, primind îndată cuvântul părintelui, prmindu-l cu dragoste, ca de la omul care ţi-L descoperă pe Hristos şi încercând să îl îndeplinim aşa cum este el. (…)

Să nu îţi faci din duhovnicul tău un Gheron Iosif şi peste jumătate de an spui că “ăsta e un nebun care mi-a stricat viaţa” şi pleci în altă parte. Nu e mai bine să spui, ”ăsta-i părintele meu din Copşa Mică, îl iubesc, îl ascult şi vreau să ajung la el până la sfârşitul vieţii“?.

Să nu primim nici idealizările astea pe care le avem în euforia noastră: “Vai ce barbă are părintele!”, “Vai ce tras la faţă!”, “Vai cum tace părintele!”, “Vai dar cum mi-a zis părintele s-a şi întâmplat!”.

Să nu facem asta pentru că diavolul ne poate pregăti o umflătură din asta, ca după aceea, să ne facă praf, descoperindu-ne neputinţele lui. Acesta ste un pericol atât pentru ucenic, cât şi pentru duhovnic. (…)

Aşa că ştiind toate aceste riscuri, cu dragoste, aşa cum ascultă copilul de tatăl său, să ascultăm şi noi. Copilul se mai smiorcăie, mai primeşte două palme la fund, dar vine a doua zi la tatăl său, fără scrîşniri şi încrâncenări prea mari, că suntem grozavi şi suntem sfinţi. Şi aşa cum se poartă copiii cu părinţii lor, aşa să ne purtăm şi noi cu părinţii noştri duhovniceşti: cu dragoste.

Aşa vom scăpa de împotrivirile astea drăceşti pe care le avem uneori faţă de duhovnic, că este aşa, că nu mi-a zis bine.

din cartea “Singuri în faţa libertăţii”, Ieromonah Savatie Baştovoi, Ed. Cathisma

Preluat de aici