joi, 11 iunie 2015

Arhitectura și muzica...


Compozitorul Arvo Pärt   pro(a)dus oferit din data de 11 iulie 2012


Cred că toată săvârşirea omenească este ca un lego. Totul poate fi susţinut de componente mici care au aceeaşi materie-sursă. Când pătrundem înlăuntrul materiei – piatră, sticlă sau o bucată de lemn – cu un microscop electronic, cu cât mergem mai adânc, mărind de o sută, de o mie, de un milion de ori, cu atât mai interesantă devine imaginea. Vedem peisaje minunate şi uimitoare. Dacă mărim şi mai mult, mai aproape de adâncimi, apar lucruri de necrezut. Apoi în faţa noastră se iveşte deodată o imagine comună absolut uniformă. Este imaginea atomului, care este comun tuturor lucrurilor. Nu contează care este materia. Poate fi piatră sau altceva. Suntem la graniţă. Aici nu este diferenţă între arhitectură şi muzică. + + + + + + + + + + + + + + + + + + +


http://www.fabrica-de-ganduri-bune.ro/produs/arhitectura-si-muzica-arvo-part

vineri, 9 ianuarie 2015

Andronic și Atanasia - iubirea în Hristos

Meşterea orice din aur sau argint.

    Îi plă­cea să închipuiască animale de tot felul şi flori cum nu mai văzuse nimeni. Dar, mai ales, îi era drag să meşteşugească chi­puri de sfinţi, pe ra­clele pentru moaşte. Aşa ajunsese să prin­dă drag de ei. Şi îi erau ca nişte casnici. Ca Athanasia sau ca cei doi copii ai săi. Vorbea cu sfinţii încă de dimineaţa, atunci când intra în atelier să aţâţe focul. Le spu­nea tot ceea ce avea pe inimă - gân­duri mai grele sau mai uşoare, tristeţi, bucurii... Avusese în viaţă de toate. Şi din unele şi din celelalte. Dar parcă acum, când se uita la firi­celul acesta de argint pe care trebuia să-l încolăcească pentru a închipui un vrej, acum, în liniştea asta a serii, rămânea o sin­gură bucurie. Ea! Parcă aşa fusese din­totdeauna. El şi ea.
    O văzuse într-o zi la târg, pe când se du­cea să caute pietre scumpe pentru inelul unui patrician. Înaltă, zveltă, sfioasă. Avea un păr lung şi negru şi doi ochi de căr­bune. Era şi ea fiică de meşter aurar, unul priceput şi vestit. S-a îndrăgostit pe nesim­ţite, dar n-a iubit-o aşa cum iubea de obi­cei. Nimic din obişnuita furtună care-i rupea bucăţi din suflet nu a anunţat noua dragoste. Aşa cum nu i se mai întâmplase niciodată, s-a îndrăgostit lin. Cum vine pri­măvara. Fără să bagi de seamă. O descoperi abia după ce nu mai vezi peticele de zăpadă şi după ce vântul, care adie seara dinspre muntele Silpius, vine încărcat de miresme. Şi mai straniu era că ea, deşi îi intrase în suflet încetişor, nu mai dădea semne că va să plece. Dar nu pentru că era cea mai frumoasă fată din toată An­tiohia, ci pentru felul ei de a trece printre lucruri. Pentru zâmbet, pentru delicateţe, pentru graţia cu care le răs­pundea tuturor la salut. Parcă nu era dintre pământeni. Parcă Domnul, atunci când îi plămădise sufletul, închisese în el şi un colţ de cer. Şi cerul acela din ea îi stârnea un dor răscolitor şi, în acelaşi timp, liniştit. Ceva ce nu mai simţise la nicio femeie, niciodată. Dar Athanasia nu era orice femeie. Nu degeaba îi dăduseră părinţii un nume ce însemna "Fără de moarte". Pentru că purta în ea o nemurire.
Ea îl zărise, dar înţelesese târziu. La început nici nu a ştiut cine e bărbatul acela puternic şi blând care o urmărea cu privirea prin târg. După şorţul de piele, ars pe alocuri, s-a gândit că e meşter aurar. Ca şi tatăl său. I-a zâmbit, fără să ştie de ce. Apoi a ajuns acasă şi şi-a în­trebat surorile, care i-au spus că e vestit şi dorit de mul­te fete din Antiohia. Dar ea nu simţea nimic. Poate doar o uşoară părere de rău la gândul că el se va fi în­dră­gostit deja, iar ea nu putea să-i răspundă pe măsură.
 


 
Sfintii Andronic si a Athanasiei sau despre nebunia si intelepciunea iubirii (foto)

    Apoi l-a întâlnit din nou şi au vorbit. Nu de dragos­te şi nici de viaţă. Au vorbit de Dumnezeu. Şi atunci i-a trecut prin minte că el este cel hărăzit, bărbatul lângă care avea să-şi petreacă tinereţea, căruia avea să-i dă­ruiască prunci, pe care-l va vedea încărunţind şi a cărui mână o va strânge, poate, în pragul morţii. Şi când s-a gândit la asta, parcă s-a şi văzut suferind lângă el, sor­bindu-i ultimele cuvinte, amestecându-se în aerul pe care el avea să-l tragă cu ultima suflare. Şi, fapt greu de înţeles, s-a bucurat. S-a bucurat pentru că înlăuntru i s-a întins întreaga veşnicie în care aveau să fie doar ei doi. Ei doi şi lumina Lui. Şi iubirea pe care a întreză­rit-o i-a împrospătat inima şi rugăciunile, într-un chip nemaiştiut până atunci. De aceea, în dimineaţa în care el a prins-o de mână, a ştiut că nu-i va mai da drumul. Niciodată. Aşa că i-a strâns palma aspră cu degetele ei subţiri şi albe, până când a simţit sudoarea caldă abu­rin­du-i pielea. Andronic va fi omul ei. Era, deja, omul ei.
    A cerut-o de soţie, părinţii ei au fost de acord, şi s-au căsătorit. Fără peţit, fără jocurile dragostei, ca şi cum ar fi fost împreună de când lumea. De bună seamă că Domnul îi ştiuse dinainte de a se fi întâlnit. Şi le mij­locise dragostea şi cununia.

Sufletele Athanasiei

    Era multă linişte între ei doi. Tăceri, mai multe decât vorbe. Şi multe îmbrăţişări. Calde, vii. O căuta des prin casă cu privirea. Sau cu gândul. Şi ea îi răs­pundea de fiecare dată. Nu se certaseră niciodată. Nici nu aveau pentru ce. De mici crescuseră în credinţă, iar de când se întâlniseră, dragostea lor de Dumnezeu cres­cuse. Athanasia se ruga des şi stăruitor. Când îngenun­chea, părea că nu-i mai trece prin minte să se ridice. Domnul era pentru ea nu doar un sfetnic sau un părinte ocrotitor, ci Inima inimii ei. Lăuntrul mai apropiat de ea decât propriul sine.
Istoria lui Andronic şi a Athanasiei sau despre nebunia şi înţelepciunea iubirii
 
    După ce termina lucrul, venea şi Andronic, lăsându-i pe ucenici să deretice în urmă. Şi atunci, când zarva ca­sei şi a oraşului se potoleau şi când doar foalele din ate­­lier continuau să respire ca un balaur uriaş, atunci su­fle­tele lor păreau că se ating în rugăciune. Asta era viaţa lor. Nu micile griji şi nici chiar bucuriile care vin odată cu ele. Nu. Ei vâsleau în ape pe care locuitorii mân­drei cetăţi siriene nu le bănuiau decât în rarele cli­pe în care se rugau cu adevărat. Dar pentru Andronic şi Athana­sia, alipirea de Dumnezeu era continuă. Fireas­că.
    Nu câştigau foarte mult, dar din primele clipe petre­cute împreună se hotărâseră să aibă grijă de săraci. Aşa se face că la sfârşitul fiecărei zile, Andronic împărţea toţi banii în trei părţi egale: una o dăruia săracilor, o alta bisericii, iar o a treia o păstra pentru familie. Şi, fapt minunat, poate că tocmai de aceea Domnul le sporea me­reu avutul. Cu cât dăruiau, parcă se înmulţea. Şi cu el, şi dorinţa lor de a se dărui.
    Copiii au venit firesc. Ca mugurii care cresc dintr-o tul­pină încă verde. Întâi Ioan şi apoi Maria. Athanasia s-a lipit de ei cu totul. Îi lua cu ea pre­tutindeni. La biserică sau la piaţă, când mergea să-şi vadă părinţii sau atunci când îngri­jea de bătrânii bolnavi şi să­raci ai Antiohiei. Mare parte din iubirea ce fremăta în ea se scursese deja în trupurile ce­lor doi micuţi. De la naşterea lor nu mai trăise pentru ea. Sufletul i se împărţise în două - jumătate trăia acum în Ioan, iar cealaltă în Maria. Zâmbetele lor erau şi ale ei, bucuriile lor o făceau fericită pentru întreaga zi, iar plânsetul îl simţea până în rărunchi. Pentru ea, Athanasia nu păstrase nimic. Rămăsese doar o cochilie goală, un loc care aştepta revărsarea harului.

Sfredelul lui Dumnezeu

    "Durerea e sfredelul lui Dumnezeu. Sfredelul lui Dumnezeu... El se foloseşte de ea ca să ne străpungă platoşa grea a sufletului, ca să ajungă la inima noastră pentru a o trezi, pentru a ne deştepta iubirea sau pentru a o înflăcăra mai mult". Cuvintele rostite de diaconul Ioan, cel pe care creştinii din Antiohia îl porecliseră Gură de Aur, pentru predicile sale de foc, îi răsunau şi acum în minte lui Andronic. Sfredelul acesta îi stră­punsese şi lui viaţa şi schimbase în ea totul.
Istoria lui Andronic şi a Athanasiei sau despre nebunia şi înţelepciunea iubirii
 
    În ziua aceea venise mai devreme de la atelier. Nu ştia de ce, dar rugăciunea nu se lega ca de obicei, iar vre­jurile de plante din argint, care altădată se încolă­ceau cuminţi pe mica nicovală, se rupeau acum încăpă­ţâ­nate. O presimţire grea îi atârna de inimă. Aşa că s-a în­chinat şi a plecat, lăsându-i pe ucenici să lucreze fără el.
    Casa era goală. Înăuntru nu se auzea ca de obicei chi­cotitul copiilor şi nici vocea blândă a Athanasiei. I-a strigat. Nu i-au răspuns. I-a găsit pe amândoi în pat, ar­zând de febră şi îngăimând vorbe fără şir, iar Atha­nasia era doar o umbră suptă de spaimă. Nu se treziseră de dimineaţă. Îi aflase bolind şi de atunci nu reuşea să-i trezească. Pe faţa lui Andronic se întinse o umbră nea­gră. Ştia de ce sufereau. O boală care secerase mulţi co­pii în Antiohia. Năpraznică. Iute. Fără leac. Scăpa­rea? Avea să vină doar de Sus. Dacă va veni... A alergat la biserica Sfântului Mucenic Iulian. Zidită în afara zidurilor cetăţii, adăpostea mormintele părinţilor săi. Nu a îndrăznit să ceară vindecarea copiilor. Ştia că sufletul unui creştin se vădeşte în încercări şi că tocmai acum trebuia să aibă tăria să se lase în voia Domnului. Cu totul. Aşa s-a rugat. Ceasuri în şir L-a implorat să-i aşeze viaţa aşa cum ştia El mai bine. El i-o scosese pe Athanasia în cale, El i-i dăruise pe Maria şi Ioan şi tot El, în înţelepciunea Lui, va să-i aştearnă drum nou.
    Când Andronic s-a întors acasă, i-a aflat morţi. Pe amândoi. Răspunsul la rugăciuni fusese cumplit, dar tre­buia să aibă tăria să treacă peste toate acestea. Să nu se rupă de Domnul. S-a prăbuşit în faţa icoanei Mântui­torului - "Domnul a dat, Domnul a luat, pre­cum a voit Domnul aşa a făcut, fie numele Domnului binecuvântat în veci". Pentru Athanasia, moartea co­piilor a fost mult mai grea. De netrecut. Nu mai vorbea cu nimeni, nu mai mânca, nu se mai ruga. Durerea îi împietrise inima. Murmura mereu - "Să mor şi eu ca fiii mei".
    I-au înmormântat pe amândoi la biserica Sfântului Mucenic Iulian, alături de bunicii lor. Cu patriarh şi episcopi, îmbrăcaţi în haine albe ca de îngeri, cu coruri de psalţi şi nori de tămâie. Venise toată cetatea înlem­nită de moartea cea năpraznică. În astfel de momente, oamenii se strâng chirciţi în jurul durerii. Doar că pen­tru Athanasia orice împreună-pătimire era în van. După slujbă s-a prăbuşit în biserică pe lespedea rece a mor­mântului, şoptind că vrea să moară. Să moară şi... atât. Andronic era prea departe de inima ei şi prea puternic. Cum putea fi atât de nepăsător, când Maria şi Ioan, lumina lor, plecaseră din lumea aceasta?
    Rămăsese singură. Trăise doisprezece ani prin su­fle­tele copiilor ei şi, odată plecate în cealaltă lume, via­ţa ei se mutase şi ea cu totul dincolo. Acolo avea un viitor. Aici, nimic. Doar o durere fără margini şi o ini­mă goală.

Învierea
 
    A venit la ea aprig, dar cu o mânie sfântă. Un bărbat tânăr şi nespus de frumos, îmbrăcat în veşmântul călu­gă­resc. "Femeie, de ce nu-ţi laşi copiii să se odihneas­că? De ce le întuneci bucuria pe care o au acum în ce­ruri, de a primi lumina dumnezeiască?".
    Athanasia îl auzea ca prin vis, dar, fapt ciudat, cuvintele lui îi răsunau parcă din inimă. Gândul acesta a cutremurat-o. Nu gândise până atunci că durerea ei le poate tulbura copiilor tihna cerească. Şi nici nu-i mai vorbise cineva ca acest om. S-a întors să-i răspundă, dar plecase. A alergat la portarul bisericii să-l întrebe cine fusese, dar acesta a privit-o ca pe o smintită, ară­tân­du-i porţile încuiate. De la înmormântare, nu mai lăsase pe nimeni înăuntru. Pentru Athanasia a fost ca o revelaţie. A înţeles că monahul fusese un oaspete ce­resc. Poate chiar Sfântul Mucenic Iulian, ocrotitorul. Şi acum, când se uita la icoana lui, vedea o mare ase­mănare cu chipul străinului. Şi în suflet i-a încolţit o nădejde. Va trăi. Dar nu aici, nu în cetatea aceasta în care vedea chipul copiilor în orice colţ. Altundeva, de­parte, în alt chip. Să intre într-o mânăstire din deşert, şi acolo, prin rugăciune stăruitoare, să-L afle din nou pe Domnul. Pe Domnul pe care-L pierduse în clipa în care copiii ei muriseră. Da, monahie pentru toată viaţa. Aşa va putea trăi. Altcum, nu.
    Andronic a încuviinţat. A primit să se despartă de trupul soţiei sale pentru a-i salva sufletul. A acceptat să nu o mai vadă niciodată, doar pentru a o regăsi pe celălalt mal al vieţii, în lumea de dincolo. Au mers la Ierusalim să se închine şi apoi au plecat în Egipt, patria monahilor. Acolo s-au sfătuit cu un mare părinte, cu­vio­sul Daniil, care le-a scris maicilor de la Tebaida o scrisoare, rugându-le să o primească pe Athanasia în mânăstirea lor. Pe Andronic, înţeleptul bătrân l-a oprit lângă el. I-a dat chilie singuratică să se deprindă cu liniştea şi cu rugăciunea. Aşa au trecut doisprezece ani. Pe mormintele copiilor din Antiohia a crescut iarba, iar în sufletul Athanasiei s-a aşezat, desăvârşită, liniştea. Îşi regăsise inima pierdută la moartea lor.

Monahul cel spân
 
    De ani de zile nu mai plouase. Şi acum, când stropii mari cădeau lovindu-i faţa, amestecându-i-se cu lacri­mile, acum îşi aducea aminte de clipele în care-l reîn­tâl­nise. Era o zi albă şi fierbinte, iar el se adăpostise la umbra unui copac. Trecuseră doisprezece ani de când ea plecase în mânăstirea maicilor din Tebaida, iar An­dro­nic rămăsese cu bătrânul Daniil. Doisprezece ani în care amintirea fostului ei soţ crescuse din nou, pârjolin­du-i sufletul. Era vindecată, gata să se îndrăgostească de el din nou, dar jurase curăţie şi ascultare şi sărăcie, iar calea monahală nu are drum înapoi. Doar înainte, spre împărăţia cerurilor.
    A ştiut că e Andronic, de când i-a văzut spatele lat, rezemat de trunchiul copacului. Nu putea să-i vadă faţa, dar ştia, ştia în adâncul inimii că e el. Ştia după sângele care-i urcase în obraji, după picioarele care se înmuiaseră, după mâinile care începuseră să tremure. Era el. Andronic. Mai bătrân, mai liniştit şi, parcă, mai puternic. El, omul care avusese tăria să o lase să plece în deşert. Şi care o urmase pe calea călugăriei. Ar fi putut să o lepede ca o zăludă, să-şi ia altă femeie, mai tânără. Era bogat, frumos şi iubit de toate femeile din Antiohia. Dar a preferat să rămână la ea.
    "Eşti Andronic, ucenicul cuviosului Daniil?". Nă­dăjduia din tot sufletul să o recunoască şi, în acelaşi timp, ar fi vrut să-i rămână străi­nă. Să-şi vadă fiecare de calea lui. "Da". Vocea gra­vă şi liniştită i-a rupt băierile inimii. Îi ve­nea greu să-şi ţină lacrimile şi-şi fră­mânta rasa ca să le dea degetelor ceva de lucru. Altminteri ar fi sărit singure să-l strângă, să-l atingă. Nu o recunoscuse. Carnea ei fusese zbicită de vântul deşertului, părul îi încărunţise, pie­lea era arsă de soare. Pe lângă asta, de câţiva ani, obişnuia să se dea drept bărbat. Plecase din mânăstirea de maici pentru a trăi singură în deşert, într-o peşteră. Dar acest fel de nevoinţă era hără­zit doar băr­ba­ţilor. Aşa că s-a făcut ca unul dintre ei. Se dădea drept monah. Îşi rete­zase părul, îşi schimbase straiele şi nu-şi mai spunea Athanasia, ci Athanasie. Lui An­dronic i-a spus tot aşa - "Eu sunt Atha­nasie, monah din Kellia". Soţul ei nu a bănuit nimic. Andronic plecase în pelerinaj la Ierusalim, iar ea l-a rugat să îi îngăduie să-l înso­ţească. Au tăcut mai tot drumul. Ca şi atunci când se cunoscuseră în târg, nu aveau ne­voie de multe cuvinte pentru a se înţelege. Când s-au întors în Egipt ar fi trebuit să se despartă.     Dar, undeva în adân­cul sufletului, Andronic simţise că monahul spân, tăcut şi ciudat cu care călătorise la Ierusalim nu e un om obişnuit. Că poartă în el o taină. Şi un har. Şi că ar putea fi buni prieteni. Tovarăşi de nevoinţă.

Singurătatea deşertului
 
    "Părinte Andronic, voieşti să stăm amândoi într-o chilie?". Întrebarea îl năucise. Athanasia i-a pus-o chiar când urmau să se despartă. Şi nu ştia să-i răspun­dă. Ar fi încuviinţat, dar ce ar fi zis bătrânul Daniil? Toată viaţa sa de monah se nevoise de unul singur. Dar cu monahul cel spân s-ar fi încumetat la o împreună-petrecere. Să fie ca fraţii. Aşa că au mers la bătrân spre binecuvântare. Acesta a zâmbit misterios şi a încuviin­ţat. Atunci Athanasia a ştiut că avva Daniil o recunos­cuse. Şi totuşi, părintele duhovnicesc nu o trădase, ba chiar le dăduse binecuvântarea sa. Adică avea încre­dere în ea şi în planul ei nebunesc. În ea şi în iubirea ei pentru Andronic. Aşa au ajuns să fie din nou îm­pre­ună. În aceeaşi peşteră. Împărţeau mâncarea şi rugă­ciu­nea şi somnul. Avea, fiecare dintre ei, o lespede pe care se întindea puţin după răsăritul soarelui. Andronic nu bănuia nimic.
    Şi Doamne, ce bine era că nu ştia cine este! Măcar de nu ar recunoaşte-o niciodată! Măcar de şi-ar putea petrece restul zilelor veghindu-i somnul, vă­zân­du-i spatele acela lat şi puternic cum se ridică şi coboară în ritmul răsuflării, spatele lângă care se cuibărea pe când erau soţ şi so­ţie, spatele îndărătul căruia se simţea mai în siguranţă decât în dosul zidurilor groase ale cetăţii Antiohiei. Îi era uneori nespus de greu. Să îi vadă mâinile aspre frământând aluatul din care-şi coceau puţină pâine, sau împreu­nate în rugăciune, sau să le atingă atunci când îi întindea ulciorul să bea şi, totuşi, să nu le poată strânge. Să nu-şi facă degetele ei subţiri căuş în podul palmei lui, să nu-şi rezeme ca­pul pe umărul lui, să nu-l poată strânge în bra­ţe atunci când adormea. O atingere şi, proba­bil, totul s-ar fi spulberat.
    Uneori, atunci când se rugau, i se părea că iubirea aceea mare şi albă a Domnului, de la Domnul şi pentru Domnul, se scurgea între ei şi le împreuna sufletele ca o mare adâncă. Atunci, în liniştea aceea deplină, o linişte cum numai deşertul poate zămisli, o linişte de dinainte de facerea lumii, atunci nu mai ştia unde începe el şi unde se termină ea. Şi în­lăun­tru o năpădea o bucurie vie. O bucurie care nu o mai părăsea zile întregi. În astfel de clipe, nu mai simţea ca pe o povară lipsa atingerii lui. Dimpotrivă. Îi era de ajuns o pri­vire, sau doar vocea lui pentru a se scurge în inima lui Andronic şi a rămâne acolo. Doar ei doi şi Dumnezeu.
    Erau însă şi zile ca aceasta. Zile cu ploaie. Ploaie din cer sau doar din inima ei. Zile când se uita la cerul din gura peşterii şi plângea înăbuşit, îndurerată pe viaţa care-i răpise şi copiii, şi soţul. Şi acum, când privea stropii mari plesnind pă­mân­tul şi ridicând praful deşertului, şi-ar fi dorit să se sfârşească totul. Să moară. Şi ea, dar şi el. Să-şi lepede trupurile acestea bicisnice care nu puteau să se îmbrăţi­şeze şi mâinile care nu se puteau strânge în întunericul cald al nopţilor de vară. Ştia că acea clipă va veni. Şi că Dom­nul îi va uni atunci pentru totdeauna şi că acea ultimă îmbrăţişare, din lumea de dincolo, va fi şi prima care nu va avea sfârşit. Ştia. Şi tocmai de aceea, ca şi An­dronic să ştie, scrisese pe un pergament vechi câteva cuvinte - "Să ştii Andronic că eu am fost soţia ta, Athanasia". Atât. Îl dosise apoi într-un loc tainic, în care-şi ţinea câteva lucruşoare, luate din Antiohia şi purtate prin tot deşertul. Între ele era şi o păpuşă de cârpă a Mariei şi un căluţ de argint dăruit de Andronic lui Ioan, când împlinise trei anişori.

Somnul

    Andronic frâmânta în mână bucata de pergament. Şi lacrimile îi curgeau mari şi calde şi izbăvitoare pe cuvintele ei - "Eu am fost soţia ta, Athanasia". O găsise dimineaţa, când a strigat-o, ca de obicei, să vină să mănânce. Murise noaptea, iar trupul îi era deja rece. Seara îi fusese rău, dar Andronic nu se gândise că atât de rău. Apoi, când au vrut să o îngroape, îi găsise sub creştet pergamentul şi lucruşoarele copiilor. Acum, solzii îi căzuseră de pe ochi. Se ura pentru nerozia lui. Trăise ani de zile cu soţia sa, în aceeaşi peşteră, zi de zi, clipă de clipă, şi crezuse că are tovarăş de chilie un monah spân şi ciudat. Dar în adâncul său bănuise tot timpul ceva. Ochii şi glasul erau ale soţiei sale, dar
bă­nuiala era prea nebună şi prea ciudată ca să o poată lua în seamă. Ce să caute aici Athanasia, pe care o trimi­sese la leghe depărtare, tocmai în marea lavră a Tebai­dei?!? Şi totuşi, ea fusese. Travestită în hainele acelea largi şi cu numele doar puţin schimbat.
    După înmormântare, bunul şi bătrânul părinte Da­niil a vrut să-l ia tovarăş de chilie. Era o cinste pe care nu o mai făcuse nimănui. Dar Andronic l-a refuzat. Va rămâne aici, în peşteră, lângă mormântul ei, veghind la căpătâiul celei care-i fusese şi so­ţie, şi tovarăş de nevoinţă, şi cel mai apropiat prieten. A petrecut aşa opt zile. În a opta s-a stins şi el. Liniştit, înconju­rat de părinţii pe care apucase să-i cheme, sub privirea blândă a avvei Daniil.
    I-au aşezat trupul în peşteră, în aceeaşi groapă săpată pentru Athanasia. Şi, când i-au redeschis sfintei mormântul, o mireasmă ca de trandafiri s-a răspândit din trupul ei nestri­căcios, dând mărturie pentru harul dumne­zeiesc care-o învăluise întreaga viaţă şi care acum i se făcea şi cărare spre cer. Iar povestea lor, povestea lui Andronic şi a Athanasiei, a zburat călare pe vântul deşertului, poposind în toate peşterile şi chiliile Egiptului, şi apoi, dusă de corăbii, a ajuns şi în Ţara Sfântă şi în Muntele Athos şi de acolo în toată lumea creş­tină. Şi rămâne, peste veacuri, cea mai duioasă şi mai nebună poveste a iubirii pe care Domnul o poate zămisli între un bărbat şi o femeie. O iubire care vine doar de Sus.


Sursa 

marți, 28 octombrie 2014

HYMNE ACATHISTE EN L’HONNEUR DU SAINT MARTYR PHANOURIOS, LE THAUMATURGE 27 août



Tropaire 
Ton martyr, Seigneur, Phanourios, pour les peines endurées, il reçut de Toi,
notre Seigneur, la couronne de l’immortalité ; car ayant Ta puissance, il
vaincut les tortionnaires ; il anéantit les impuissantes audaces des démons.
Par ses prières, sauve, Seigneur, nos âmes.
 Kondakion 1 : 
Au défenseur de la croyance des orthodoxes, au grand martyr Phanourios,
venez tous lui témoigner notre reconnaissance, car par ses sages
enseignements nous nous sommes éclairés par la croyance, venez tous lui
chanter: réjouis-toi, saint Phanourios, grand thaumaturge !
 Ikos 1 : 
Le peuple des fidèles, connaissant le grand nombre de tes prodiges, qui ont
rendu honteux les hérétiques insensés acharnés contre notre croyance,
t’acclame humblement :
 Réjouis-toi, grand martyr du Christ, notre Sauveur;
 Réjouis-toi, le salut de ceux qui accourent vers toi;
 Réjouis-toi, gardien de la croyance;
 Réjouis-toi, appui des pauvres;
 Réjouis-toi, qui trouble la raison des païens;
 Réjouis-toi, qui as œuvré la lumière de la croyance;
 Réjouis-toi, qui as chassé les ennemis;
 Réjouis-toi, qui t’es révélé vainqueur;
 Réjouis-toi, qui éclaires ceux enténébrés par les pêchés;
 Réjouis-toi, qui accueilles avec douceur les pêcheurs;
 Réjouis-toi, maître de la loi chrétienne;
 Réjouis-toi, qui éclaires les ignorants;
 Réjouis-toi, saint Phanourios, grand thaumaturge ! 2
 Kondakion 2 : 
Bien qu’indignes et pauvres en ardeur pour faire l’éloge de tes prodiges,
nous t’implorons, l’âme pure et le cœur humble, de recevoir ces témoignages
de nous, qui chantons avec toi : Alléluia !
 Ikos 2 : 
Personne d’entre nous, les pêcheurs, ne pourrait prétendre que sa prière est
digne de toi ; mais puisque tu connais la faiblesse de notre nature, nous
t’implorons, daigne recevoir, pour nos chagrins, ce cantique de louange :
 Réjouis-toi, qui fus élu par Dieu même avant ta naissance;
Réjouis-toi, qui sans connaissance philosophiques tu as vaincu les
philosophes;
Réjouis-toi, trésor de notre loi inéstimable;
Réjouis-toi, conseiller des lois et des législateurs;
Réjouis-toi, éloge des parents et des maîtres;
Réjouis-toi, ornement de l’Eglise du Christ;
Réjouis-toi, sermonneur des hérétiques;
Réjouis-toi, qui fus sage dès ta première enfance;
Réjouis-toi, grand et sage maître;
Réjouis-toi, stratège pour la loi;
Réjouis-toi, qui aujourd’hui même viens au secours des fidèles;
Réjouis-toi, saint Phanourios, grand thaumaturge !
 Kondakion 3 : 
Accablés par tant de pêchés et de tentations nuisibles, nous n’avons d’autre
espoir que toi, la consolation des malheureux, c’est pourquoi nous
t’implorons d’être intercesseur pour nos âmes, afin qu’on puisse chanter à
Dieu avec toi : Alléluia !
 Ikos 3 : 
La grâce de l’Esprit Saint t’accompagnant dès ta jeunesse, tu t’es révélé
protecteur et thaumaturge ; c’est pourquoi nous t’acclamons :
 Réjouis-toi, grand martyr du Christ;
 Réjouis-toi, honneur du peuple fidèle;
 Réjouis-toi, quérison des malades;
 Réjouis-toi, qui prie Dieu pour tous;
 Réjouis-toi, qui délivres des malheurs tous ceux qui accourent vers toi
 Réjouis-toi, sauveur des souffrances spirituelles et corporelles;
 Réjouis-toi, qui aides ceux qui te glorifient;
 Réjouis-toi, guérisseur des vieilles blessures;
 Réjouis-toi, bienfaiteur hâtif de ceux qui t’appellent;
 Réjouis-toi, guérisseur anargyre;
 Réjouis-toi, espoir des désespérés;
 Réjouis-toi, protection et délivrance de tous;
 Réjouis-toi, saint Phanourios, grand thaumaturge !
 Kondakion 4 : 
Toi, martyr trop miséricordieux, accepte de nous, les pêcheurs, cette prière
et intercesse auprès du Créateur qu’Il accorde la guérison et la santé à Ses
serviteurs, qui demandent ton aide et chantent avec toi à Dieu : Alléluia !
 Ikos 4 : 
Nous prosternant devant ta sainte icône, nous les pêcheurs, nous nous
croyons devant toi et témoignant tes prodiges nous t’implorons d’exaucer
cette pauvre prière et de tendre ta main droite vers nous, afin qu’on puisse te
chanter : Alléluia !
 Réjouis-toi, qui est concélébrant avec les anges;
 Réjouis-toi, qui fus vivant parmi les hommes;
 Réjouis-toi, qui fais de grands prodiges;
 Réjouis-toi, honneur de la terre d’Egypte;
 Réjouis-toi, qui est dans tous le monde connu;
 Réjouis-toi, qui t’efforce à faire le bien;
 Réjouis-toi, protecteur des malheureux;
 Réjouis-toi, ferme pilier de la chrétienté;
 Réjouis-toi, honneur des hommes et des anges;
 Réjouis-toi, qui éclipse les séraphins;
 Réjouis-toi, serviteur glorifié des chrétiens;
 Réjouis-toi, saint Phanourios, grand thaumaturge.
 Kondakion 5 : 
Tout comme en Egypte, tu prends soin et guéris les impuissances du peuple
fidèle, qui attend ton secours, aie pitié de moi et délivre moi de tous les
malheurs qui m’ont envahi, afin que je chante avec toi : Alléluia !
 Ikos 5 :
Tu fais preuve toujours de ta grande miséricorde pour la nature humaine, et
procures la délivrance à ceux qui se tourbillonnent sur la mer de cette vie ;
c’est pourquoi nous t’acclamons ainsi :
 Réjouis-toi, pilote des navires pris par les vagues;
 Réjouis-toi, sauveur des nageurs sans espoir;
 Réjouis-toi, apaisement des vagues troublées;
 Réjouis-toi, qui par tes prières dissipes la tempête;
Réjouis-toi, car par ton intercession tu éclaires la nébulosité des nuages ;
Réjouis-toi, le protecteur de ceux épouvantés par la tonnerre;
Réjouis-toi, sauveur de ceux effrayés par les éclairs;
Réjouis-toi, qui nous viens en aide dans les dangers en intercessant
auprès du Sauveur ;
Réjouis-toi, notre espoir et notre délivrance;
Réjouis-toi, car dans tous les périls nous pensons à toi;
Réjouis-toi, car par tes prières tu viens en aide à tous ceux qui accourent vers toi;
Réjouis-toi, saint Phanourios, grand thaumaturge.
 Kondakion 6 
Toi, qui glorifies Dieu, Phanourios, écoute la prière que nous t’apportons à
cette heure et par tes saintes prières, protège nous contre les malheurs et les
chagrins, tout comme tu as sauvé ceux menacés par la mer, lorsqu’ils ont
invoqué ton secours ; pour que nous , aussi, nous te chantons : Alléluia !
 Ikos 6 
Martyr de Christ, brave serviteur de la grâce, par tes généreuses intercessions
sois le messager de nous, les pêcheurs, auprès du Maître, pourque nous
méritons les grâces réservées aux fidèles et te chanter : Alléluia !
 Réjouis-toi, grand martyr de Christ;
 Réjouis-toi, digne serviteur de la grâce;
 Réjouis-toi, guérisseur des maladies;
 Réjouis-toi, myrrhe dissipant la douleur;
 Réjouis-toi, tendre rosée qui apaises les passions;
 Réjouis-toi, qui par tes prières fortifies les faibles;
 Réjouis-toi, protecteur des périclités;
 Réjouis-toi, qui pries Dieu pour ceux alités;
 Réjouis-toi, qui viens en aide aux pêcheurs que nous sommes;
 Réjouis-toi, soulagement de toutes les douleurs;
 Réjouis-toi, forte consolation des souffrants;
 Réjouis-toi, protecteur des impuissants; 5
 Réjouis-toi, saint Phanourios, grand thaumaturge !
 Kondakion 7 :
 O, Dieu de bonté et de miséricorde ! Daigne considérer les larmes de tes
serviteurs, viens à notre aide et prends pitié de nous, en ta grande
miséricorde ; sauve nous des oppressions et des malheurs qui se sont
emparés de nous, par la multitude de nos pêchés ; et comme jadis tu fis
soulever la belle mère de Pierre de son lit de souffrances, sauve-nous du
danger où nous nous trouvons ; par les prières du saint martyr Phanourios,
afin qu’avec lui nous Te chantons : Alléluia !
 Ikos 7 : 
Toutes les puissances célestes, louant ta forte croyance en Dieu, exaltent
avec toi le Créateur du ciel sans fin ; quant à nous, nous t’apportons ces
louanges :
 Réjouis-toi, car par tes miracles tu fis briller la croyance;
 Réjouis-toi, qui grâce à ta croyance tu opéras tant de prodiges;
 Réjouis-toi, car tes prières furent toujours exaucées;
 Réjouis-toi, sage orant vers Dieu;
 Réjouis-toi, offrande agréable à Dieu;
 Réjouis-toi, qui sauvas par tes prières tant d’âmes affligées;
 Réjouis-toi, qui fais périr les infames;
 Réjouis-toi, grand protecteur des fidèles;
 Réjouis-toi, force des pays chrétiens;
 Réjouis-toi, qui détruis les murs des forteresses païennes;
 Réjouis-toi, par qui les tyrans sont vaincus;
 Réjouis-toi, fondements et gloire de notre croyance;
 Réjouis-toi, saint Phanourios, grand thaumaturge !
 Kondakion 8 : 
Tous les fidèles orthodoxes seront toujours sans faute récompensés s’en
remettant à toi, martyr Phanourios, puisque tu es un grand serviteur de la
chrétienté. Par cela, n’oublies pas nos prières, viens nous en aide et délivres
nous de tous les dangers, afin qu’avec toi nous chantons à Dieu : Alléluia !
 Ikos 8 : 
Ayant la grâce de Dieu, tu as transformé la sécheresse en pluie et par tes
saintes prières tu as fait cesser l’abondance des pluies, préservant le peuple de la famine, répandant les blés des greniers ; c’est pourquoi tous
émerveillés, nous te chantons :
 Réjouis-toi, qui sauve le peuple de la famine;
 Réjouis-toi, qui transformas, comme Elie, la sécheresse en pluie fertile;
 Réjouis-toi, qui par la prière fis cesser les pluies surabondantes;
 Réjouis-toi, grand espoir du laboureur;
 Réjouis-toi, récompense de ceux qui sèment en croyance;
 Réjouis-toi, moisson abondante des moissonneurs;
 Réjouis-toi, trésor inéstimable des pauvres;
 Réjouis-toi, notre protecteur en temps de sécheresse;
 Réjouis-toi, aisance et bienfaiteur éternel;
 Réjouis-toi, consolation des bésogneux;
 Réjouis-toi, gloire des vénérables moines et des fidèles;
 Réjouis-toi, terre bien fertile;
 Réjouis-toi, saint Phanourios, grand thaumaturge !
 Kondakion 9 : 
Grand thaumaturge, saint Phanourios, tout comme jadis, au temps de ta vie,
par tes saintes prières, tu as délivré le peuple croyant des malheurs et de la
famine, aussi, accorde ta miséricorde au peuple qui habite ce pays, donne
nous une saison fertile et abondante pour l’élevage des petits enfants et
appui aux pauvres, afin que tous ensemble nous te chantons : Alléluia !
 Ikos 9 : 
Quand les pauvres, dans le besoin, demandaient ton aide, tu ne les as pas
repoussés par des paroles affligeantes, mais tu leur as accordé ton aide en les
bénissant et les délivrant des malheurs ; c’est pourquoi nous t’apportons ce
chant de louange :
 Réjouis-toi, exaucement des besoins des pauvres;
 Réjouis-toi, économiseur des bésogneux;
 Réjouis-toi, qui changes les malheurs en joies;
 Réjouis-toi, qui apaises les bêtes sauvages;
 Réjouis-toi, qui rejettes les choses illusoires;
 Réjouis-toi, sauveur des affligés;
 Réjouis-toi, punisseur des marchants avides;
 Réjouis-toi, qui par tes prières opères des merveilles;
 Réjouis-toi, trésorier des grâces de Christ, le Sauveur;
 Réjouis-toi, qui renonçant à ta richesse, tu la distribuas aux pauvres;
 Réjouis-toi, saint Phanourios, grand thaumaturge ! 7
 Kondakion 10 :
Acordes nous ton aide, tout comme aux pauvres, pour nous délivrer de
l’invasion des serpents vénéneux et surtout de l’effrayant dragon et du diable
perfide qui s’acharne inlassablement contre nous pour anéantir nos âmes ;
mais nous, nous espérons, par tes prières, acquérir les bonnes choses dans
cette vie et dans la vie future ; afin qu’on puisse chanter avec toi à Dieu :
Alléluia !
 Ikos 10 : 
Saint Phanourios, ne t’éloigne pas de moi et de tous ceux qui appellent ton
saint nom, puisque nous tous, nous confessons nos lourdes pêchés ; et nous
addressons nos prières à toi et nous demandons ton aide, en t’acclamant :
 Réjouis-toi, salut de ceux qui confessent sincèrement leurs pêchés;
 Réjouis-toi, qui sermonnes ceux qui cachent leurs pêchés;
 Réjouis-toi, qui ne puis sentir les impies;
 Réjouis-toi, ami de ceux qui se sont repentis;
 Réjouis-toi, protecteur de ceux qui vivent humblement;
 Réjouis-toi, en voyant le retour des biens volés à leur propriétaire;
 Réjouis-toi, découverte de tant de mystères inconnus;
 Réjouis-toi, qui par tes prodiges sus ramener tant de gens à Christ;
 Réjouis-toi, admirable matryr, car nous aussi, tu nous soutiens;
 Réjouis-toi, qui intercesses pour la rémission de nos pêchés devant  Dieu;
 Réjouis-toi, consolateur de tous par tes prodiges;
 Réjouis-toi, car par toi aussi le peuple des moines acquiert le salut;
 Réjouis-toi, car le clergé aussi se sauve;
 Réjouis-toi, saint Phanourios, grand thaumaturge !
 Kondakion 11 :
Gemme précieuse de Dieu, qui , étant caché sous la poussière, brille
maintenant à Rhodos comme un trésor inestimable et enrichit, délecte,
illumine et réjouit tous ceux qui viennent à lui en toute fidélité et amour ;
avec toi nous chantons au Père de tous, notre Dieu : Alléluia !
 Ikos 11 : 
Aujourd’hui c’est la fête pleine de joie et la célébration lumineuse du saint martyr Phanourios souffrant patiemment et portant la victoire ; car Dieu lui
a préservé le diadème céleste de ceux qui Lui sont agréables et l’installa avec 8
les anges.C’est pourquoi, glorifiant Dieu qui fit Sa merveilleuse volonté,
pour Ses Saints, acclamons saint Phanourios :
 Réjouis-toi, car tu as affrontés les idôles;
 Réjouis-toi, car tu as dévoilé leurs mensonges;
 Réjouis-toi, car tu fus brûlé par des charbons ardents;
 Réjouis-toi, car tu as détruit la croyance en idôles;
 Réjouis-toi, car les démons t’ont vu et ont pleuré;
 Réjouis-toi, car les anges tous t’ont entouré;
 Réjouis-toi, car l’enfer frémit profondément;
 Réjouis-toi, brave homme de l’Eglise;
 Réjouis-toi, sceau immaculé de la croyance;
 Réjouis-toi, modèle exemplaire pour nous tous;
 Réjouis-toi, soldat invaincu de Christ;
 Réjouis-toi, notre martyr trop glorifié;
 Réjouis-toi, saint Phanourios, grand thaumaturge !
 Kondakion 12 : 
Nous, qui embrassons ta sainte icône avec croyance, grand martyr, et qui
glorifions ta sainte vie, ô trop loué Phanourios, avec tes prières, donne-nous
d’être héritiers du royaume céleste et immortel et bénéficiaire de la gloire
d’en haut ; c’est pourquoi nous acclamons Dieu, Celui en Trinité loué :
Alléluia !
 Ikos 12 : 
Dieu a toujours fait pour Ses saints, de grands prodiges, au-dessus de la
compréhension humaine ; c’est ainsi qu’il révéla au monde, le merveilleux
Phanourios, brillant comme un soleil par ses prodiges, gloire du Rhodos et
de l’Eglise.C’est à lui que nous, saisi par amour et ardeur, nous lui chantons
du coeur :
 Réjouis-toi, car tu fus jeté au four;
 Réjouis-toi, car là aussi, tu fus heureux;
 Réjouis-toi, car tu as prié pour tes tortionnaires;
 Réjouis-toi, intercesseur pour tous;
 Réjouis-toi, qui prie incessamment Christ pour nous;
 Réjouis-toi, précieuse offrande des fidèles;
 Réjouis-toi, car tu as humilié les orgueilleux;
 Réjouis-toi, car tu as honoré celui qui se montra humble;
 Réjouis-toi, notre orant vers Christ;
 Réjouis-toi, la force des dévots;
 Réjouis-toi, miséricordieux des fidèles; 9
 Réjouis-toi, qui pries pour la rémission des pêchés;
 Réjouis-toi, saint Phanourios, grand thaumaturge !
 Kondakion 13 :
Ô, trop loué Phanourios, avec des larmes chaudes nous courrons vers ta
protection en te priant : délivre nous de tout malheur et chagrin avec tes
prières agréables à Dieu ; éloignes de nous toute douleur et souffrance et
donne nous de partager dans la vie future aussi, le royaume éternel pour
chanter à Dieu : Alléluia !
(Dire trois fois ce kondakion)
Après cela, on dit de nouveau Ikos 1 : Le peuple bien aimé……et
Kondakion 1 : Au défenseur de la croyance des orthodoxes…..




PRIÈRE ADRESSÉE AU SAINT MARTYR PHANOURIOS 
 Ô, saint martyr Phanourios, dirigeant nos pensées vers toi, nous les
pêcheurs, humblement et ardemment nous te prions : veille de la hauteur du
ciel plein de gloire, où par ta vie sainte et par tes souffrances tu as gagné ta
demeure éternelle et prends pitié de nos souffrances, douleurs, passions,
chagrins, malheurs et besoins. Et prie avec l’audace que tu as acquis auprès
de ton céleste Seigneur et notre Dieu, pour qu’Il nous pardonne les pêchés
que sciemment ou par ignorance nous commettons toujours en pauvres
serviteurs indignes que nous sommes et qu’Il ne s’irrite pas contre nous
jusqu’à la fin, pour notre pauvre amour envers Lui et envers notre
semblable ; mais qu’Il soit toujours plein de miséricorde pour nous et qu’Il
éloigne de nous toute la souffrance et la douleur, toutes les passions et les
chagrins, tous les malheurs et les besoins, édifiant en nous une conscience
nette pour rompre avec notre vie de pêchés et regardant vers le ciel, de
nous enflammer de l’ardeur de devenir, nous aussi, agréables à Dieu.
 Ainsi, saint martyr Phanourios, sois notre guide et notre dirigeant sur
les sentiers inconnus de la vie, pour que, poursuivant l’exemple de ta
croyance et ardeur pour Christ, il nous soit donné Ses dons, pour l’amour
des hommes et la bénédiction de notre grand Dieu ; et passant outre cette
vie mortelle, réjouissons nous avec toi et avec tous ceux depuis toujours
agréables à Dieu du royaume céleste infini et partageons l’héritage des
justes, et de concert avec tous et entourés par les anges célestes, rendre
gloire, louer et prier Dieu, Celui en Trinité glorifié, aux siècles des siècles.
 Amen

La source:  http://www.stavropoleos.ro/psaltica/ceasuri-paraclise-acatiste/


luni, 20 octombrie 2014

De ce aprindem candela

Mulți creștini se întreabă, adeseori, de ce trebuie să aprindem candele înaintea icoanelor. O astfel de întrebare i-a fost adresată și Sfântului Nicolae Velimirovici de unul dintre cei cu care coresponda prin scrisori.

Una dintre practicile des întâlnite în Ortodoxie este aprinderea candelelor sau a lumânărilor înaintea icoanelor. Aceasta este săvârșită atât de preoți în biserică, cât și de monahi, monahii sau simpli credincioși în casele lor.
Mulți creștini se întreabă adeseori de ce trebuie să aprindem candele înaintea icoanelor. O astfel de întrebare i-a fost adresată și Sfântului Nicolae Velimirovici de unul dintre cei cu care coresponda prin scrisori. Răspunsul Sfântului a fost concretizat în șapte motive principale, ușor de înțeles și de urmat, așezate cu înțelepciune la inima cititorului în scrisoarea a 18-a, publicată în Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. I, Editura Sophia, 2002.
În primul rând, Sfântul ne amintește că a noastră credință este lumină, iar lumina este Hristos. Deci, în centrul rugăciunii pe care noi o facem în fața icoanelor luminate de blânda flacără a candelei este Hristos.
Pe de altă parte, candela aprinsă luminează chipul sfântului reprezentat în ea, pentru căsfinţii sunt numiţi fii ai luminii.
În al treilea rând, lumina candelei ne amintește de faptele noastre cele întunecate, de gândurile noastre viclene și rele, vădindu-le și mustrându-ne pentru acestea. Totodată, ne dă râvnă pentru a împlini porunca lui Hristos: aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă lucrurile voastre cele bune.
Al patrulea motiv pe care Sfântul Nicoale Velimirovici îl amintește în scrisoarea sa este acela că, prin lumina candelei, noi aducem o mică jertfă lui Dumnezeu, Care s-a jertfit pentru noi. Este un semn de recunoștință pentru toate binefacerile revărsate asupra vieții noastre.
Mai departe, ni se aduce la cunoștință că fiii întunericului urăsc Lumina, iar noi aprindem candela tocmai pentru a îndepărta orice umbră de frică și gânduri care ne abat de la rugă.
Prin cel de-al șaselea motiv, Sfântul Nicolae Velimirovici ne amintește de untdelemnul și fitilul care ard în candelă, arătând că viața noastră trebuie închinată lui Dumnezeu, arzând de dragoste pentru El și mistuind prin rugăciune și smerenie toate patimile.
În ultimul rând, candela materialnică nu poate fi aprinsă fără mâna noastră. Așa și candela lăuntrică nu poate să se aprindă fără harul lui Dumnezeu și fără rugăciune și stăruință pentru iertarea păcatelor noastre.

sâmbătă, 27 septembrie 2014

Sfântul ANTIM Ivireanul





„Sfântul Ierarh Antim Ivireanul a fost arhitect, tipograf. În aproximativ 25 de ani de activitate tipografică a tipărit 64 de cărți ceea ce este un record pentru vremea aceea, chiar și pentru țările occidentale, așa zis dezvoltate. Sfântul Antim a fost gravor, miniaturist, după care a ctitorit această biserică în care ne aflăm, atât de frumoasă prin faptul că arhitectul ei este chiar Sfântul Antim Ivireanul care a pictat icoanele din stânga și dreapta Catapetesmei, a sculptat în piatră mai multe elemente care se păstrează până astăzi și în lemn a sculptat ușile de la intrare. În urma sa, a lăsat un testament acestei mănăstiri încredințându-i pe săracii din jur, ocupându-se ca un adevărat părinte și de nevoile celor săraci sau abandonați”, a mai spus Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieşteanul. continuare

LinkWithin

Related Posts with Thumbnails