sâmbătă, 27 septembrie 2014

Sfântul ANTIM Ivireanul





„Sfântul Ierarh Antim Ivireanul a fost arhitect, tipograf. În aproximativ 25 de ani de activitate tipografică a tipărit 64 de cărți ceea ce este un record pentru vremea aceea, chiar și pentru țările occidentale, așa zis dezvoltate. Sfântul Antim a fost gravor, miniaturist, după care a ctitorit această biserică în care ne aflăm, atât de frumoasă prin faptul că arhitectul ei este chiar Sfântul Antim Ivireanul care a pictat icoanele din stânga și dreapta Catapetesmei, a sculptat în piatră mai multe elemente care se păstrează până astăzi și în lemn a sculptat ușile de la intrare. În urma sa, a lăsat un testament acestei mănăstiri încredințându-i pe săracii din jur, ocupându-se ca un adevărat părinte și de nevoile celor săraci sau abandonați”, a mai spus Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieşteanul. continuare

duminică, 17 august 2014

Despre lucrurile scumpe și lucrurile ieftine

De SAVATIE BAȘTOVOI /
M-am întrebat de ce a căzut arta și meșteșugăritul bisericesc și de ce kitchul a umplut atît de ușor toate domeniile vieții noastre ecleziale, de la arhitectură și icoane, veșmintele preoțești, crucile de la gît și de pe pristol, pînă la candeluțele de plastic și canafurile chinezești în formă de cruci care se mișcă la oglinda șoferilor.
iconari
Am putut înțelege de ce oamenii de la sfîrșit de secol 19, început de secol 20 s-au lăsat impresionați de imaginile cu iz religios scoase de sub tipare și cum bibelourile ”perfecte” au luat loc ciopliturilor de multe ori stîngace ale meșterilor de la sate. Mai greu îmi este să înțeleg altceva: cum o cruce ștanțată din tablă chinezească a ajuns să coste mai mult decît o cruce cioplită din lemn de dud sau măslin, cum un potir de tablă poleită a ajuns să coste cît un potir din argint lucrat cîndva cu mîna și de ce o icoană lucrată pe lemn de un maestru iconar trebuie să coste 200 de euro, iar un buchet de flori sau o vacă pe un cîmp pictată de un ”artist plastic” e normal să costă 5000 de euro, iar la nevoie și două milioane.
Așa mi-am dat și răspunsul de ce a dispărut arta bisericească. Pentru că niște oameni răi și hapsîni au inventat mașinile-unelte care împușcă zeci de icoane pe minut, împușcă potire, cădelnițe, ferecături de Evanghelii, împușcă mai nou chiar și sfinte mese și iconostase, împușcă tot ce-ți vrea inima. A folosi în slujba lui Dumnezeu toate aceste lucruri împușcate este un lucru cel puțin nepotrivit, de vreme ce există atîția oameni capabili să facă toate aceste lucruri cu mîinile și inima lor.
Dispariția breslei iconarilor și a meșterilor bisericești face vulnerabilă întreaga Biserică, deoarece ”podoaba Casei lui Dumnezeu” despre care vorbește prorocul David și ”cei ce o iubesc” este o așezare Dumnezeiască, după cum scrie în a Doua Carte a lui Moise (Ieșirea 31): “Iată, Eu am rînduit anume pe Beţaleel, fiul lui Uri, fiul lui Or, din seminţia lui Iuda,  și l-am umplut de duh dumnezeiesc, de înţelepciune, de pricepere, de ştiinţă şi de iscusinţă la tot lucrul, ca să facă lucruri de aur, de argint şi de aramă, de mătase violetă, stacojie şi vişinie, şi de in răsucit, să şlefuiască pietre scumpe pentru podoabe şi să sape în lemn tot felul de lucruri”.
Acest dar dat lui Bețeleel este asupra tuturor celor care de-a lungul veacurilor au umplut pămîntul de biserici și lucruri frumoase ce dau slava lui Dumnezeu, astfel încît pînă astăzi o lume întreagă se minunează de ele. Aceasta este o parte nelipsită a propovăduirii creștine: arhitectura, icoanele, precum și orice lucru pus în slujba lui Dumnezeu trebuie să fie frumos, lucrat de oameni dăruiți de Dumnezeu și în deplină iubire față de Dumnezeu și de oameni.
Oare nu v-ați săturat să fiți luați în rîs pentru felul în care arată zorzoanele din biserici, de pe veșminte, de pe icoane? Oare nu v-ați săturat să inventați scuze nesfîrșite pentru kitchul care ne apasă sufletele? Nu e mai simplu să ne întoarcem la ce este al nostru?
Avînd în vedere stăpînirea mare pe care a pus-o asupra multor inimi setea de cîștig ușor de pe comerțul cu icoane și lucruri bisericești ștanțate, singura cale de a ne întoarce la tradițiile artei bisericești lăsate de Dumnezeu este de a renunța la cumpărarea acestor table și de a căuta cu orice preț să avem în casă icoane adevărate, pictate cu dragoste în adevăratul duh al cinstirii de Dumnezeu.
Biserica își este autosuficientă: prin harul lui Dumnezeu, care ne-a adus pe toți pe lume și ne cheamă la pocăință, avem și pictori, și tîmplari, și fierari, și arhitecți, și croitorese, și broderese – să-i susținem în începăturile lor, știind că acest lucru întărește și împodobește Biserica, înmulțind slava lui Dumnezeu printre oameni.

luni, 28 iulie 2014

Interviu cu părintele Filipp Iliashenko

Un copil – egoism, doi – antagonism, trei – începutul unei familii normale

Interviu despre familie și despre educația copiilor, cu părintele Filipp Iliashenko, tată a 9 copii
(de Anna Erahtina, Pravoslavie.ru, 8 iulie 2014)
​Notă: Nu dorim ca acest interviu să fie interpretat ca o desconsiderare a celor care sunt singuri la părinți ori a părinților care au un singur copil. El are calitatea de a oferi explicația pentru unele probleme observate în cazul copiilor singuri sau doi la părinți. Nu se poate nega faptul că un copil singur trebuie să facă un efort în plus, față de cei cei din familii cu mai mulți copii, pentru a învăța să împartă bunurile primite și mecanisme de negociere a problemelor cu cei de o vârstă cu el. De asemenea, riscul pe care îl au de depășit doi frați este de a vedea relația cu ceilalți nu doar prin prisma competiției care se creează adesea între doi frați.
Părintele FIlipp Iliashenko a știut dintotdeauna că, dacă va rămâne singur, atunci va deveni monah, iar dacă va găsi persoana cu care îi va fi ușor să meargă pe lungul drum al vieții, atunci va crea o familie mare și puternică. Acum, în familia părintelui Filipp sunt 9 copii. Corespondentul portalului Pravoslavie.Ru l-a rugat pe preot să povestească despre cât de important este să găsești omul apropiat de suflet și care să asculte de sfaturile părintelui.
- Părinte Filipp, spuneți-ne cum trebuie să fie, după părerea dumneavoastră, mama cu mulți copii?
- Adesea, visând, omul își imaginează cum va fi tovarășul lui de viață: cum va arăta și ce trăsături de caracter va avea. De aceea, și eu, fiind încă un om foarte tânăr, mi-am alcătuit o listă întreagă de cerințe, cărora ar trebui obligatoriu să corespundă fata ce avea să devină soția mea. În final, m-am însurat din dragoste, lăsând la o parte criteriile pe care eu însumi mi le-am impus. Desigur, m-am temut că iubirea mea n-o să împartă cu mine acele valori în care m-au educat părinții și duhovnicul nostru, protoiereul Vladimir Vorobiov. În orice caz – în faptul că slujirea în Biserică este o slujire sfântă – este o slujire specială, înaltă, cât și în faptul că familia poate fi numai cu mulți copii. Așa am gândit până când un protopop înțelept mi-a spus următoarele: “Numai tu crezi că ai ales – de fapt ai fost ales!”
Nu știu de ce – probabil pentru rugăciunile părinților – m-a miluit Domnul și m-a izbăvit de necesitatea de a face față problemei de care m-am temut.
Se spune că bărbatul își alege nevasta care să semene cu mama lui. Totuși, soția mea a fost opusul femeii care mi-a dăruit viață. Desigur, la fel ca și mama mea, ea iubește copiii și vrea ca în familie să fie cât se poate de mulți, dar după caracter sunt opuse. Moale și blândă, îmi amintește mai mult de tata, care ne-a permis multe, cu toate că mama ne-a urmărit strict, ca noi să nu ne răsfățăm.
- Pentru ce a fost atât de important pentru dumneavoastră să găsiți un om care a vrut, de asemenea, să creeze o familie cu mulți copii?
- Eu nu mi-am imaginat că în familia mea va fi un singur copil. Pentru mine, a avea mulți copii în familie este un lucru de la sine înțeles. Acest lucru se leagă nu numai de faptul că eu am crescut într-o familie cu mulți copii, dar și cu aceea că bunicii mei din partea ambilor părinți au avut familii numeroase.
Bunicul meu după mama, Evghenii Abmartzumov, a avut o familie cu mulți copii, formată din șapte persoane, ca și bunicul din partea tatălui. Bunica și bunicul după tată au murit devreme, dar noi simțim legătura cu ei și în ziua de astăzi. Tata ne povestea adesea istoria minunată de dragoste a bunicului și bunicii, pe care noi n-am văzut-o niciodată. Fiind bărbat tânăr, bunicul meu a devenit invalid și i-a spus bunicii că o eliberează de cuvântul dat lui, pentru că va fi nevoit să-și petreacă restul vieții în cărucior de invalid. Dar bunica l-a iubit foarte mult și s-a căsătorit cu el. Deși ei nu au fost oameni îmbisericiți, au creat totuși o familie fericită cu mulți copii. Întrucât părinții mei au fost educați în familii numeroase, eu cred că ei nici nu și-au pus problema cum va fi familia lor.
familia
Foto: Familia tatălui Alexander Iliashenko
- Ce-și doresc mai mult familiile cu mulți copii: băieți sau fete?
- Cred că orice om normal va fi bucuros numai pentru că în familia sa a apărut un copil sănătos, iar ce este el – băiat sau fată – deja nu este așa de important. Nașterea copiilor trebuie să fie întotdeauna o sărbătoare, dar nu pot să nu remarc că nașterea unui băiat este un eveniment deosebit. În familie eu am fost al doilea copil, dar primul băiat, de aceea întotdeauna am simțit poziția mea specială. Am fost capricios și nu m-am dezlipit de mama.
Când am mai crescut, şi în familie au început să apară și alți copii, am început să conștientizez că eu sunt fratele mai mare. Știți, în popor se spune că fratele mai mare este al doilea tată. Aceasta este o ștachetă foarte înaltă, căreia nici până acum nu sunt în stare să-i fac față.
- Există probleme, care nu apar în familiile cu mulți copii?
- În copilăria mea mi se spunea: “Un copil – egoism, doi – antagonism, trei – începutul unei familii normale”. Problema egoismului se minimalizează. Eu, desigur, nu spun un adevăr dacă încep să vorbesc că în familia cu mulți copii aceștia trăiesc întotdeauna bine, că niciunul dintre ei nu se apucă de băutură, de fumat sau de furat. Din păcate, asemenea exemple eu știu multe. Deși educația ortodoxă previne criminalitatea și unele dependențe urâte și plăceri, nu este totuși un panaceu. Un astfel de panaceu poate fi numai iubirea și credința părinților și acestea nu în vorbe, ci în fapte. Despre mine pot spune că trebuie să mai învăț a-mi iubi copiii cu adevărat.
- Vă educați copiii pe aceleași principii ca și tatăl dumneavoastră?
- Din păcate eu nu semăn cu tatăl meu. El ne acorda permanent multă atenție. În fiecare zi petrecea mult timp cu noi, iar eu, pur și simplu, nu prea știu să fac asta. Chiar dacă aș fi știut, oricum nu aș fi avut suficient timp. De aceea, cea mai mare parte a timpului cu copiii o petrece soția mea. Când mă întorc seara acasă, o rog să-mi povestească despre ce s-a întâmplat în ziua aceea. Uneori soția mă roagă să iau și eu parte la educarea copiilor.
f3
Foto: Preafericitul Patriarh Kiril, protoiereul Alexander Iliashenko, preotul Filipp Iliashenko
În principiu, eu mă străduiesc să urmăresc viața copiilor de la distanță, dându-le libertatea și dreptul să aleagă, așa cum au făcut părinții cu mine. Încă de mici îi învăț pe copiii mei să știe exact ce vor. De exemplu, când fiul meu mijlociu a început să fie capricios și să vrea ceva, eu i-am spus următoarele: “Alege ce vrei: te liniștești și rămâi cu noi să te joci sau ieși afară”. Copilul trebuie să se hotărască și să înțeleagă clar urmările alegerii sale. În viitor nu o dată va trebui să aleagă din diferite variante hotărârea corectă pentru el și să răspundă pentru alegerea făcută.
- Cât de des v-ați supărat pe tatăl dumneavoastră când nu avea timp personal pentru dumneavoastră?
- Mai degrabă, m-am supărat când tatăl meu îmi acorda prea multă atenție în “anumite” situații.
Cu teribilismul tineresc am presupus că mai bine mă descurc singur cu problemele mele, decât dacă mă va ajuta tatăl meu. Dar după următorul eșec, m-am așezat din nou în fața tatălui, care s-a străduit să ajungă la mine mesajul că eu nu pot să înțeleg, săvârșind o faptă sau alta.
Când tata a purtat cu mine aceste discuții lămuritoare, eu am preferat să stau și să gândesc în mintea mea: “N-ai decât să vorbești, eu stau și tac și fac în continuare ceea ce consider necesar”.
Cu toate acestea, eu îi sunt recunoscător tatălui meu pentru discuțiile care le-a avut cu mine, pentru că, în anumite momente ale vieții, sfaturile și îndrumările sale m-au ajutat totuși.
- Cu copiii dumneavoastră aveți discuții lămuritoare sau în familie, cel mai adesea, au loc scurte lămuriri, cu aplicarea de sancțiuni?
- De fapt, eu sunt mult mai dur decât tatăl meu și discuțiile mele cu copiii sunt mult mai scurte și radicale. Cred că ei nu-și vor aminti conversațiile noastre cu aceeași recunoștință cu care îmi amintesc eu de cele avute cu tata.
Părinții noștri ne-au educat astfel încât noi am dorit să creăm o familie cu mulți copii, să muncim și să trăim cinstit, cu Dumnezeu, dar oare asta vor și copiii noștri? Eu consider că timpul o să ne arate și acest lucru va fi pentru noi cea mai bună verificare.
- Au avut oare și copiii dumneavoastră aceleași probleme pe care le-ați avut în copilărie? Cum ați reușit să le rezolvați?
- Desigur, probleme au fost și sunt în permanență. Cât de straniu ar suna, dar în lumea actuală, în familia cu mulți copii, se trăiește mai ușor decât în familia părinților mei. Nouă ne este mai ușor, înainte de toate întrucât pentru noi se roagă mai mulți. Pentru noi se roagă duhovnicul nostru, părinții noștri, frații și surorile mele, rudele, prietenii și ilustrul martir – străbunicul nostru – Vladimir Ambartzumov.
f4

Foto: Părintele Filipp Iliashenko
Copiii mei învață într-o școală generală ortodoxă, cu un nivel foarte bun de educație, precum și cu înțelegerea posibilităților materiale ale familiilor cu mulți copii. În școală, desigur, apar și probleme, dar ele sunt mai puține decât în cazul în care copiii mei ar fi învățat într-o școală generală obișnuită. Ei nu trebuie să-și ascundă credința, așa cum am făcut-o eu când eram în școală.
Acum copiii mei au ajuns la pubertate, care ne-a creat unele probleme, dar înțeleg că aceste probleme sunt legate de vârstă – problema negării de exemplu – și nu de faptul că adolescentul se simte inutil și face totul pe dos. Pentru formarea personalității acest lucru este normal. Și, desigur, aceasta îl determină pe părintele obișnuit cu starea pozitivă în familie să înțeleagă că aceasta este o perioadă pe care trebuie s-o trăiești împreună cu copilul.
- Dacă citești materialele ortodoxe ale mijloacelor de informare în masă despre familii cu mulți copii, apare senzația că asemenea familii nu au niciun fel de probleme. Așa este de fapt? Ce probleme apar pe lângă cele bănești și locative?
-Ați pus corect d ouă dintre cele mai importante probleme pe care nu pot să nu le comentez. Problema locativă pentru o familie numeroasă este cea mai importantă, iar în al doilea rând cea bănească. Dar, cum se spune “Domnul ne-a dat copii – o să dea și pentru copii”. Așa se și întâmplă! Dumnezeu și statul nu ne uită.
În veniturile noastre o parte substanțială este ajutorul de la stat. Datorită lui, noi putem să supraviețuim.
În familia cu mulți copii, problemele sunt de câteva ori mai multe decât în una obișnuită. Una dintre numeroasele probleme ale părinților cu mulți copii este problema educării lor. Când în familie există un singur copil, poți să-l duci și să-l aduci de la școală, să-l duci la vreun club sau cerc, poți să înveți lecțiile cu el. Când ai însă 5 școlari și 3 preșcolari, care sunt și ei prinși în activități, precum creșa sau grădinița, atunci este nevoie de ajutor suplimentar. Conform codului muncii din Federația Rusă, trebuie să lucrezi 8 ore pe zi, 5 zile pe săptămână. Neținând cont de aceasta, mama cu mulți copii muncește 3 schimburi pe zi, 7 zile pe săptămână. Să fii mamă este cea mai grea muncă pentru că trebuie să-i mulțumești pe toți. Copiii vin de la școală la ore diferite, pe toți trebuie să-i hrănești și, întrucât sunt diferiți, vor mânca diferit: unul mănâncă supă, altul nu vrea. De asemenea, mama cu mulți copii trebuie zilnic să facă ordine, pentru că atunci când sunt mulți în casă se crează haos. A face ordine elementară în condițiile unui spațiu limitat – este destul de complicat. Este o problemă întreagă, pentru că nimeni nu vrea să facă nimic, toți sunt obosiți, toți trebuie să meargă la culcare, iar lor li se spune că trebuie să-și strângă jucăriile.
- Cât de greu este să fii tată cu mulți copii?
-  Cu mult mai ușor decât unei mame cu mulți copii.
- Tatăl dumneavoastră, Părintele Alexandru, ne spunea că socrul lui urmărea adesea comportamentul copiilor săi: cum se poartă unul cu altul și cu cei din jur. Uneori chiar făcea experimente. Odată, la el au venit musafiri care au adus multe bunătăți pe care în vremea aceea nu prea puteai să le găsești. Acasă era numai copilul cel mare și tatăl i-a zis că ar fi putut mânca multe bunătăți diferite dacă nu ar fi avut atâția frați și surori. Copilul însă a răspuns, fără să stea pe gânduri, că pentru nimic în lume nu ar fi schimbat frățiorii și surorile lui mai mici pe ceva gustos. Vi s-a întâmplat să vă întâlniți cu ceva asemănător?
- Eu nu am făcut experimente, dar nu mă îndoiesc într-o reacție asemănătoare a copiilor mei – ei fiind a treia generație de copii numeroși. Nu neg însă că o astfel de problemă există. Eu le povestesc copiilor mei că există și o altfel de viață, poate mai bună în plan material, dar noi trăim acea viață pe care o avem. În ea există îngrădiri destul de dure și, în același timp, în viața noastră există alte posibilități și priorități. În viitor eu nu pot și nu voi obliga pe copiii mei să trăiască așa cum trăim noi acum – într-o familie ortodoxă numeroasă. Viața lor este viața lor și nu mă voi amesteca în ea.
Dacă în viitor ei vor să trăiască în lume unde se folosesc cosmeticale, își pun piercing-uri în diferite părți ale corpului, se plimbă nopțile și beau, eu nu-i voi ține cu forța în familia noastră. Ei vor trăi așa cum vor, pentru că așa au ales. Dar în familia mea nu voi îngădui așa ceva.
Ei singuri trebuie să-și aleagă drumul, dar indiferent de ce aleg, ei vor rămâne copiii mei, pe care-i voi iubi până la sfârșitul vieții mele.
- Părinte Filipp, cum poți să pedepsești copilul în folosul lui?
- Cu mâinile curate, cu capul limpede și cu inima fierbinte. Tata îmi spunea mereu că bătaia n-a învățat pe nimeni niciodată ceva bun. Și acest lucru este dovedit.
De exemplu, egiptenii credeau despre creierul uman că se află în coloana vertebrală, sub formă lichidă. Și când copilul începe să devină leneș trebuie să-l şfichiuieşti cu nuiaua pe spinare, ca să tonifici creierul. Eu nu îndemn pe nimeni la așa măsuri radicale, dar, când copilul, în anumite situații în copilărie, își riscă viața, atunci nu mai e loc de discuții. Adesea copiii nu înțeleg cuvintele adulților, dar înțeleg bine ce este “acțiunea”. O palmă la fund îi explică imediat copilului neascultător că drumul trebuie traversat numai cu mama de mână sau că nu trebuie să bage degetele în priză.
- Părinte Filipp, dar copiii v-au învățat ceva?
- Vă spun un singur lucru: copiii te învață foarte bine răbdarea, atenția și, bineînțeles, iubirea. Dar cel mai important – copiii ne învață să ne bucurăm de viață copilărește.

joi, 24 iulie 2014

Dialog cu maestrul Grigore Popescu-Muscel


Mă regăsesc în fiecare. Ei ar vrea la un moment dat să mă copieze, dar nu le dau bucurie pentru această stare. Fiecare să aibă trăirea lui personală, pe care să o modelez cât de cât şi să-i învăţ nu să ajungă să picteze efectiv, ci să trăiască starea de pictor, de înţelegere a picturii. Asta mă interesează. După aceea trebuie să lucreze, să lucreze, să lucreze, să îşi aşeze în minte lucrurile, dar drumul până când ajung ei să picteze este cel de organizare şi de înţelegere a ceea ce trebuie să facă un pictor. A fi pictor este ca şi când tu trebuie să găseşti nişte scheme anume să poţi face pictură, ca să nu ajungi să fii un robot al pensulei, al culorilor, al unor operaţiuni mecanice. Nu! Să ştii să pregăteşti tema şi să-i dai sensurile şi trăirile pe care tu le aştepţi în momentul când va fi să te afli în faţa unei lucrări pe care o va privi întotdeauna cineva.

Lucrarile domnului Grigore Popescu-Muscel ma inalta de fiecare data cand le privesc. Sunt picturi pline de lumina ce te conduc catre duhovnicesc, te leaga de cer. Un frumos interviu aparut in Ziarul Lumina




Este considerat cel mai important pictor al Ortodoxiei europene, maestrul şcolii româneşti de frescă bizantină. Lucrează cu un sentiment autentic de bucurie, căci îşi consideră munca dar către Dumnezeu. L-am întâlnit pe şantierul de pictură de la Catedrala „Naşterea Domnului“ din Brăila alături de soţia sa, pictoriţa Maria Popescu-Dragomir, cu care face cea mai bună echipă în viaţă şi pe schelă. Genialitatea lui Grigore Popescu-Muscel, dublată de calităţile sale umane rarisime, este marcantă.
Privesc de câteva ceasuri bune cu atenţie şi bag de seamă că pictura dumneavoastră (sobră, elegantă, echilibrată, luminoasă) vorbeşte, ori mi se pare mie?
Pictura bisericească trebuie să vorbească prin figuri, prin ochii, mişcările şi gesticulaţiile fiecărui personaj, prin armonia cromatică. Auzul, şoapta, trăirea - dacă le pui în reprezentare bizantină, atunci înseamnă că merită să faci pictură. Dinamismul - asta face ca o lucrare să trăiască. E bine ca totdeauna să pui în valoare esenţa şi traseul pe care trebuie să-l joace o pictură într-un ansamblu, iar detaliile să fie evidenţiate atât cât să nu atragă atenţia, pentru a nu diminua trăirea duhovnicească. Pictura trebuie să asigure numai mediu pentru rugăciune, pentru trăirea duhovnicească.
Fiecare milimetru de perete, accesibil sau nu privirii, este atent lucrat, ceea ce îmi confirmă că aveţi o înţelegere completă a mesajului picturii bisericeşti.
Vedem cum întâmplări din Evanghelii sunt atât de scurte, dar atât de puternice ca mesaj. Şi atunci vine întrebarea: noi unde ne situăm faţă de ceea ce au făcut Evangheliştii? Ei au putut să sintetizeze lucrurile, ar trebui să ne îndreptăm şi noi spre acea exprimare a lor, prin mijloacele pe care le avem - culoarea, pensulaţia, vibraţia, armonia cromatică sau câteodată chiar forţată (o armonie pentru a pune în valoare o idee, altădată surprinde retragerea şi crearea unei stări din aceea de aşteptare, de surdină). Sunt aspecte cu care ne confruntăm şi cred că aici e frumuseţea picturii: felul cum gândeşti o lucrare. Şi, după ce ai realizat-o, să ştii că ai reuşit un pic din ceea ce ai gândit.
Aşadar, trebuie gândit bine dinainte de a începe lucrul efectiv la perete.
De cele mai multe ori consider că lucrurile pot fi schimbate, dar în tehnica asta a picturii lucrul pe care ai apucat şi l-ai definitivat nu mai poate fi schimbat decât prin decopertarea peretelui, aplicarea unui nou strat de frescă şi regândirea acelei imagini. Totul este ceea ce ai pus cap la cap înainte de a începe lucrarea, iar când o realizezi, nu mai eşti tu stăpânul. Eşti, probabil, sub starea aceea de trăire care îţi dă forţa de a reuşi sau de a te apropia de o reuşită care să-ţi ofere bucuria lucrului.

Minte, suflet, culoare, taină

Înţeleg că nu e implicată doar mintea în această muncă deloc uşoară, ci şi inima, că tocmai vorbeaţi de trăire.
Abordând o temă, trebuie să o trăieşti în suflet ca după aceea să o pui, acolo, într-o compoziţie, pentru a fi trăită şi de cei care o privesc. Prima dată trebuie să vezi care este mesajul ei. După o aşteptare, probabil nu prea îndelungată, Mântuitorul te mângâie şi îţi dă putere să realizezi. Mai departe, numai noi ştim cât ne frământăm, când este să faci o pictură de mare importanţă, cum este, spre exemplu, Maica Domnului din bolta altarului. Frământarea începe înainte de a face schiţa pe perete. Este o trăire extrem de puternică, o stare din aceea de neclaritate: poţi sau nu poţi, eşti în stare, meriţi să faci lucrul acesta, mai amâni, mai citeşti, te mai relaxezi, mai răsfoieşti nişte cărţi. Şi ai vrea să o faci, dar tot nu e bine să o faci. Mai amâni iarăşi o zi. Şi după aceea, până să te hotărăşti să începi, faci nişte schiţe pe perete, pregăteşti peretele. Toată descurajarea asta… cred eu că vine ca să te întărească şi ca cineva să te îndemne: „Acum poţi să faci!“
Cineva?
Da. Mântuitorul, Maica Domnului cu toţi sfinţii. Fără această trăire nu ai nici trăirea ta interioară. Nici nu aş putea să mă pronunţ mai mult. Dacă ar fi să descriu lucrurile în toate amănuntele sale, aş dezvălui aspecte de o frumuseţe care să impresioneze pe cel care citeşte, însă cel care le face, acela are într-adevăr trăirea în profunzimea lucrului.
Recapitulând, nu execuţia unei picturi murale ia timp, cât mai cu seamă pregătirea temei şi înţelegerea ei.
Aşa este. După ce începi lucrul efectiv, nu ai nici un semn de oboseală, eşti într-o lucrare a energiilor care se cumulează atunci şi abia după ce închei consideri că a fost un lucru istovitor, dar a meritat. Nu-ţi dai seama când realizezi acea lucrare, dar ştiu că o pregăteşti cu foarte mult timp înainte! Iar trăirea mea nu s-a încheiat când am definitivat, să zicem, compoziţia Maica Domnului cu Pruncul, ci mă gândesc la următoarea Maica Domnului cu Pruncul, care ar putea să apară într-o viitoare lucrare.
Aveţi o temă preferată?
Una dintre temele mari care îmi plac sunt minunile Mântuitorului, fapte ce depăşesc puterea celui mai înzestrat om de pe pământ. Atunci aduci dovada în faţa oamenilor că Iisus este Mântuitorul şi numai El poate să facă toate aceste minuni care sunt înspăimântător de mari şi de puternice şi toţi ar trebui să se cutremure.
Dar sunt unii care nu cred, inimile lor nu pot să încapă taina.
Atunci e păcatul lor. Dar vor putea să creadă cândva, aşa cum cred copiii. Sau când pictezi Adormirea şi Mântuitorul vine şi ia sufletul Maicii Domnului, vă daţi seama ce lucru mare! Şi după aceea când vin apostolii şi când se duc la mormânt şi nu mai găsesc trupul. Sunt nişte lucruri atât de preţioase în toată teologia, încât nu trebuie să mai stăm să comentăm, să găsim dovezi, trebuie crezute aşa cum sunt, că sunt taine mari şi lucruri adevărate.

„Numai credinţa este cea care îţi dă puterea să învingi“

Ce îmi puteţi spune despre lucrul pe care îl desfăşuraţi momentan, cu atâta implicare, aici, la Catedrala „Naşterea Domnului“ din Brăila?
Mie arhitectura acestei biserici îmi place, pentru că îmi pune nişte probleme, căci nimic nu e perfect, totul e perfectibil. Aşa că eu iau părţile frumoase ale ei: verticalitatea, arcadele, intrândurile. Astfel, pus în situaţia aceasta, îmi asigur o documentare a temelor pe care să le reprezint şi să le desfăşor în aşa fel, încât să nu le frâng, să nu le trunchiez şi să merg pe frize orizontale, ca ele să se adauge una cu cealaltă, să fie un monolit. Aşteptam o astfel de situaţie şi mă aştept la un moment dat să mi se mai pună alte fenomene incomode, deoarece abia atunci căutările se dovedesc a fi bune şi îţi dau şi rezultate pe măsură. Altfel intrăm într-o stare din aceasta de normalitate care poate să te păcălească şi să nu-l atragă pe cel care priveşte sau nici pe mine.
Pentru mine, ca simplu privitor, faptul că stăpâniţi desăvârşit tehnica picturii în frescă se traduce simplu prin aceea că toate stau la locul lor, sunt liniştite, sunt în pace.
De aceea pictez, ca să aduc linişte. Iar dacă le aşezi, sigur că stau (n.r.: zâmbeşte), stau şi pe verticală, şi pe orizontală, şi se regăsesc de pe nord pe sud, merg să se întâlnească cu vestul ansamblului arhitectural, merg cu cele din turlă. Chiar dacă pictura e făcută la intervale foarte mari de timp, în nici un caz nu va exista diferenţă, deoarece o bagi în acelaşi calculator, adică în mintea şi în gândirea ta. Până să găseşti locul unei compoziţii, trebuie să le joci pe toate celelalte din jur ca acelea să o primească şi pe cea pe care tu o pui acolo, aşa încât, dacă ar fi să o scoţi, celelalte din jur să nu se fărâme şi să se prăvălească. E ca în arhitectură, când ai luat cheia bolţii, înseamnă că ai şubrezit totul. Compoziţiile le pui pe coloane, le pui pe structuri, le pui pe arcade. Aici sunt zeci de tablouri pe care trebuie să le armonizezi într-un cadru care se numeşte navă, biserică, cu care călătoreşti din viaţa aceasta în frumuseţea ei de dincolo. Trebuie să fii atent! Duminica, în sărbători, biserica e plină de oameni, de copii care privesc pictura cu ochii mari şi arată cu degeţelul lor mic spre „Doamne, Doamne“. Vedeţi, e vorba de nişte trăiri extraordinare. Trebuie să te aşezi într-o duminică să vezi ce fac unii (că alţii sunt cu necazuri şi nu mai pot fi captaţi) cu ansamblul pictural pe care îl faci/l-ai făcut tu, ce efect are asupra lor. Asta să vezi! Când pictezi, nu trebuie să-i uiţi pe oameni, pe preot, pe Preasfinţitul sau Înaltpreasfinţitul locului, trebuie să te gândeşti că sunt slujitori şi tu te alături cinului. Nici o biserică nu se aseamănă una cu alta. Responsabilitatea e mereu şi câteodată creşte mereu. E neputinţa omului de a face atât cât credem că am putea face, pentru că una este să-ţi imaginezi ceva, alta este să şi realizezi acel ceva, este o distanţă imensă.
Care sunt întrebările esenţiale pe care trebuie să şi le pună un pictor de biserici în munca sa?
De ce faci pictură? Cui slujeşti? La ce foloseşte pictura într-o biserică? Îi ajutăm pe cei care vin la biserică? Continuăm o tradiţie? Simţim că şi noi suntem în tradiţie şi devenim tradiţie? Dacă clădim munca aceasta pe genul acesta de întrebări, biserica nu are frânturi, ci se aşază pe o linie ascensională şi totul are cursivitate. Dacă am poticneli, înseamnă că trebuie să mai aştept.
E ca în viaţă.
Da. Ceea ce nu îţi doreşti, nu mai vrei, la un moment dat chiar vine şi zici: „Uite, efortul meu începuse să scadă, dar recompensa nu a fost lăsată deoparte şi tot a fost trimisă“. E extraordinar! N-aş fi putut să cred! Şi atunci vezi miracolul lucrului. Atunci vezi că nimic nu este zadarnic. Numai credinţa este cea care îţi dă puterea să învingi, dar să nu învingi cu trufie, cu pasiunea aceea nebună de „nu mă las în ruptului capului“. Nu, nu sub forma asta. Să fii liniştit, să zici: „Poate că îmi dăruieşte Dumnezeu şi bucuria asta“.

„Când nu vrei să mai pleci de pe şantier, înseamnă că poţi să faci pictură“

Despre relaţia cu ucenicii dumneavoastră ce-mi puteţi spune?
Cine vă sunt discipolii?
Sunt studenţi care vin şi fac practică, după aceea sunt cei care au intrat în prima etapă - ucenici, alţii care sunt la stagiatură, dar lucrează în învăţământ şi vin în vacanţă sau îşi iau concediu, deci nu poţi să te bazezi pe ei pentru lucru efectiv. Îmi amintesc că predam în învăţământ şi mai mergeam pe şantiere de pictură la biserici. Găsisem o doamnă profesoară pensionară pe care o rugam să stea în locul meu la catedră, îi dădeam salariu, până când, la un moment dat, nu m-am mai întors şi m-am dus pe şantiere. Am început să lucrez intens şi orice telefon, orice scrisoare nu m-a mai întors de la biserică. Când vii pe şantier şi nu vrei să mai pleci, înseamnă că atunci e bine, poţi să faci pictură. Şi mergi oriunde eşti chemat, slujeşti, că Domnul este oriunde.

Promotor autentic şi valoros al culturii creştine

Grigore Popescu-Muscel s-a născut la 23 noiembrie 1945, în Câmpulung-Muscel, judeţul Argeş, într-o familie de intelectuali. Tatăl, Ion, licenţiat în teologie şi litere cu „magna cum laude“, a fost profesor, poet, publicist, iar mama, Antoaneta, a fost profesoară de matematică şi fizică.
Pictorul este căsătorit cu Maria Popescu-Dragomir, pictor, restaurator şi iconar. A absolvit Facultatea de Arte Plastice, Universitatea din Timişoara. Deţinător al unei experienţe profesionale impresionante, reţinem că este membru al Uniunii Artiştilor Plastici, Secţia Pictură, filiala Bucureşti. De asemenea, este membru al Comisiei de pictură bisericească din anul 1980. Atestări: pictor muralist, Patriarhia Română; restaurator pictură murală de epocă, Direcţia Monumentelor Istorice şi de Artă; expert restaurator, Ministerul Culturii şi Cultelor. Autor a peste 45 de ansambluri de artă murală monumentală, pictură frescă, maestrul Popescu este cunoscut în ţară şi în străinătate şi prin numeroasele expoziţii, simpozioane, burse, apariţii editoriale. Pentru activitatea sa bogată, de mare valoare şi trăinicie a primit importante premii şi medalii, între care amintim: Premiul pentru artă monumentală, Uniunea Artiştilor Plastici din România; Ordinul „Meritul Cultural“ în grad de Mare Ofiţer, conferit de Preşedinţie şi de Ministerul Culturii şi Cultelor; Medalia „Ştefan cel Mare şi Sfânt“ pentru măreţia ansamblului pictural de la Borzeşti-Bacău, conferită de Primăria Municipiului Oneşti şi Episcopia Romanului.
Pe drept cuvânt, părintele prof. Dumitru Stăniloae îl numea, în 1989, „cel mai reprezentativ scriitor al spiritualităţii româneşti, începător al scrisului nostru viitor“, însă Grigore Popescu-Muscel rămâne un om modest, pentru că, după cum declară: „Simt măreţia lui Dumnezeu. Apoi, oricând pot fi depăşit, lucrul meu este de o clipă, precum e viaţa omului“.

luni, 2 iunie 2014

Preoteasa in diaspora

Rolul foarte important si daruirea preotesei in diaspora a reprezentat tema centrala a intalnirii preoteselor din Arhiepiscopia Tiatirei si a Marii Britanii, care a avut loc ieri, joi, la Londra.      Cea care a luat prima cuvantul a fost dna. Virginia Salapata, preoteasa si cadru didactic, titlul discursului fiind  «Experientele si nelinistile preotesei in comunitatea din diaspora».
«Avem obligatia de a lucra cu atentie si cu un plan strategic, in familiile noastre, dar si in comunitati. Si mai ales in Sfanta Arhiepiscopie, pentru a crea acele propuneri potrivite, astfel incat sa vedem in viitorul apropiat tineri si tinere, din copiii aceluiasi neam si din Arhiepiscopia noastra, sa se inscrie ca membrii in bisericile si in scolile noastre», a subliniat dna Salapata.
«Preoteasa a fost si va ramane intotdeauna in traditia noastra, omul rugaciunii si al daruirii, implicata constient in grija fata de ceilalti oameni si fata de natura inconjuratoare. Pentru aceasta, pe buna dreptate a fost caracterizata drept “mama parohiei”, “mamica”, asa cum o numesc rusii», a adaugat intr-un alt punct al discursului sau.
La intalnire a fost prezent Arhiepiscopul Tiatirei si al Marii Britanii, P.S.Grigorie, precum si clerici ai Sfintei Arhiepiscopii.
Urmeaza discursul doamnei preotese si invatatoare, Virginia Salapata
Preasfintite Parinte, Preacuviosi si Precucernici Parinti,
Stimate domnule profesor,
Dragele mele preotese,
As dori, pentru inceput, sa-mi permiteti sa adresez sincere multumiri Preasfintitului Parinte Grigorie pentru invitatia la aceasta frumoasa sinaxa a preoteselor, care,sunt sigura de asta, va contribui la formarea duhovniceasca si la hranirea sufletelor noastre. De asemenea, din acest loc si din partea tuturor, as dori sa ii urez «Intru multi ani, Stapane», cu ocazia zilei onomastice de ieri.
Stand in aceasta seara aici, in fata dvs, imi vin in minte toate acele femei importante si puternice din familia mea, care au slujit Sfintei noastre Biserici ca preotese, monahii, cantarete, dar si ca simple mame crestine, aducand cu duh eroic-in plan spiritual si national-din bogatia inimii lor, catre Hristos si catre tara, asa cum fac mereu femeile din neamul nostru.
Astfel, fiind crescuta de mica in acest mediu, a fost foarte normal pentru mine sa accept si sa-mi asum acest sfant rol al preotesei, rol pe care il pastrez cu duh umilit, dar si cu lupta crestina, de 27 de ani consecutivi, dintre care 25 au fost de impreuna-slujire ca diacon a parintelui, sotul meu, in Arhiepiscopia Tiatirei. 27 de ani plini de experiente valoroase si diverse provocari. Provocari, deoarece locul in care traim si slujim este atat de diferit fata de cel in care, cele mai multe dintre noi, ne-am nascut si am crescut.
Personal, mi-as dori ca in aceasta seara sa impartasesc cu dvs., chiar daca pe scurt, cateva dintre nelinistile mele pentru prezent si lupta mea pentru viitor. Iar viitorul il reprezinta tinerii nostri copii, baieti si fete. Ei vor trebui «maine» sa preia responsabilitatile si munca pe care o facem noi astazi. In acest domeniu, vad si simt o mare neliniste.Desi trebuie sa-mi declar credinta puternica in pronia lui Dumnezeu, care intotdeauna ofera solutii la marile probleme din viata omului, va trebui, in calitate de grecoaica, sa evidentiez si citatul din Antichitatea elena, care spune sa nu astepti doar ajutorul zeitei Atena,ci sa pui mana si sa faci ceva. (Dumnezeu iti da, dar nu iti baga in traista)*. Noi, partea umana a Bisericii noastre, avem obligatia, cu planuri si viziuni, sa lucram pentru a asigura continuarea si succesiunea dorita.
Astfel, in calitate de mama a doi oameni tineri, dintre care unul slujeste deja in Biserica noastra, ca teolog si psalt, simt ca imperativa necesitatea de a sublinia faptul ca avem obligatia de a lucra cu atentie, avand un plan strategic, atat in familiile noastre, dar si in comunitati si mai ales, in Sfanta Arhiepiscopie, pentru a crea acele propuneri potrivite, astfel incat sa vedem in viitorul apropiat tineri si tinere, din copiii aceluiasi neam si din Arhiepiscopia noastra, sa se inscrie ca membrii in bisericile si in scolile noastre.
Insa pentru aceasta, va trebui sa ne intoarcem atentia si grija catre problemele legate de educatia, formarea si modelarea caracterului tinerilor nostri, care traiesc si isi desfasoara activitatile intr-un mediu crestin doar cu numele, care nu ii motiveaza, nici nu ii inzestreaza cu morala necesara, echipamentul duhovnicesc pentru a pasi pe drumul crucii, al diaconiei si al preotiei.
Pe de alta parte, desigur, cei care isi asuma astazi aceasta slujire, vin in comunitatile noastre si se confrunta cu foarte multe probleme, referitoare la conditiile de viata, la mentalitatea conducatorilor laici, problemele economice, diverse prejudecati s.a., care cer o atentie deosebita, analiza si confruntare, pentru a putea merge mai departe pe drumul progresului si al dezvoltarii, reale, nu aparente, a comunitatilor noastre. Din pacate, nu am mai mult timp pentru a putea vorbi mai pe larg despre aceasta preocupare a mea.
As vrea, de asemenea, sa vorbesc din experienta mea, despre faptul ca preoteasa, constienta si devotata, nu este un element decorativ in familia preoteasca si in Comunitate. In principiu, ea co-slujeste(impreuna-slujeste) cu preotul, sotul ei, in viata de zi cu zi. Aproape toate femeile din parohie ajung la preot, orice chestiune le-ar framanta, prin intermediul preotesei, cu care impartasesc multe din problemele si nelinistile lor.
Doamnele mai tinere si mamele cu copii mici cer sfatul preotesei intr-o serie de probleme legate de cresterea copiilor, dar si a obiceiurilor/randuielii ce trebuie urmate in familie. Femeile in varsta din biserica cer preotesei sa le vorbeasca intr-o limba mai pe intelesul lor.
In momentul dificil al adormirii unui membru al comunitatii, preoteasa, fiind alaturi de sotul ei, este cea care va adresa, intr-un mod bland si politicos, cuvinte si fapte de consolare.
Preoteasa a fost si va ramane intotdeauna in traditia noastra, omul rugaciunii si al daruirii, implicata constient in grija fata de ceilalti oameni si fata de natura inconjuratoare. Pentru aceasta, pe buna dreptate a fost caracterizata drept “mama parohiei”, “mamica”, asa cum o numesc rusii
La finalul cuvantului meu, v-as ruga, Preasfintite Parinte, sa-mi permiteti sa prezint pe scurt urmatoarele doua idei pentru discutie:
-          Consider ca ar fi de folos pentru toate preotesele si pentru lupta pe care o depunem in comunitatile noastre locale, alaturi de sotii nostri preoti, sa ne intalnim la intervale regulate de timp si sa schimbam pareri referitoare la problemele care ne preocupa
-          Ar fi, de asemenea, o idee buna, sa organizam in Sfanta noastra Arhiepiscopie, mereu cu permisiunea si binecuvantarea Preasfintiei voastre, o Fratie a Preoteselor, pentru o comunicare mai buna intre ele. Am putea chiar din aceasta seara sa definim o comisie temporara pentru a se ingriji de principiile functionarii unei asemenea fratii.
Preasfintite Parinte, Preasfintiti si Preacucernici Parinti, va rugam sa pomeniti intotdeauna la rugaciune inaintea Sfintei Proscomidii si a Sfantului Jertfelnic, sa ne invredniceasca Marele nostru Dumnezeu sa ne aratam demne de rolul nostru si sa raspundem asteptarilor Sfintei Biserici.
Dragi preotese, va urez La multi si binecuvantati ani, putere in misiunea noastra sfanta si sa avem intotdeauna in vedere cuvantul Sfantului Ioan Gura de Aur: “Nimic nu poate modela mai bine sufletul unui bărbat, decât femeia-si preoteasa- de lângă el”.

Va multumesc mult!

Traducere: Elena Şomăndroiu

*nota traducatorului

later update
 Am gasit un articol scris de PS Episcop Sofian Brașoveanul despre situația creștinilor din Occident. Deși articolul nu prezinta concret rolul preotesei in diaspora putem concluziona din cele relatate ca eforturile credinciosilor si in special ale familiei preotului nu sunt deloc puține și nici minore pentru o viață creștinească ce se vrea cât mai autentică. Dar despre acestea poate într-o postare viitoare.

(...) Având în vedere cele de mai sus, ne putem lesne imagina şi greutatea mărturisirii pe care este chemat să o dea un preot ortodox în Occident. Pentru că el trebuie să lupte mai întâi cu greutăţile lui şi ale propriei familii, iar apoi cu ale credincioşilor pe care-i păstoreşte şi care, adesea, poartă urmele dezrădăcinării şi ale greutăţilor cu care se confruntă. Mai mult, ca reprezentant al Bisericii Ortodoxe, el are de dus şi greul dialog cu celelalte confesiuni creştine, fiind dator a mărturisi cu înţelepciune adevărul de credinţă care nu este posesia lui, dând mărturie despre frumuseţea Ortodoxiei fără a-i brusca pe ceilalţi cu propria mărturisire. Despre greutatea slujirii în condiţii de misionarism, în biserici puse la dispoziţie de alte confesiuni creştine, în care trebuie să-şi ducă în maşină duminical cele necesare slujirii, înfruntând adesea mari lipsuri materiale, ce mai putem spune, decât că toate acestea constituie o asumare mărturisitoare a Crucii lui Hristos, asumare ce presupune o jertfă adeseori mare. (...)

sursa: http://cbrom.de/ro/spiritualitate/articole/biserica-si-lumea/ganduri-referitoare-la-un-crestinism-marturisitor-astazi

LinkWithin

Related Posts with Thumbnails