Casa binecuvântată, mărturia Pr. Prof. Vasile Mihoc

Grija părintelui pentru fiii duhovniceşti

Întregul cosmos este întemeiat pe Împărăţia lui Dumnezeu (Matei 25, 34); de aceea toată grija omului trebuie să se concentreze pe dobândirea acesteia, prin călăuzirea părintească a păstorului de suflete.

I. Introducere:

Din descoperirea pe care o face Mântuitorul ucenicului de taină, Nicodim, care avea să semene în mormânt, împreună cu Iosif din Arimateea, Trupul cel de viaţă dătător al Învăţătorului, că „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ (In. 3, 16), înţelegem valoarea sufletului omului în ochii lui Dumnezeu. Avertismentul dat de Mântuitorul lumii, ucenicilor şi, prin ei, nouă, că n-ar folosi nimic omului dacă ar câştiga întreaga lume, dar şi-ar pierde sufletul (Mc. 8, 36), îl inspiră pe Sfântul Ioan Scărarul să spună că lumea toată nu are un preţ deopotrivă cu al unui suflet, deoarece lumea trece, dar sufletul e nestricăcios şi rămâne. Complexitatea acestui dar dumnezeiesc i-a determinat pe Părinţii şi învăţătorii Bisericii să afirme că omul este fiinţă indefinibilă, precum Creatorul lui este indefinibil. Importanţa purtării de grijă pentru sufletele oamenilor reiese din sfatul Sfântului Apostol Pavel: „Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu scump Sângele Său“ (Fap. Ap. 20, 28).

II. Anunţarea temei:

Călăuziţi de cuvintele Scripturii şi de teologia patristică, vom pătrunde în înţelesurile profunde ale ceea ce defineşte cel mai mult preoţia, ca artă a artelor şi ştiinţă a ştiinţelor: grija părintelui duhovnicesc pentru fiii duhovniceşti.

III. Tratarea:

Dacă Euharistia este, după afirmaţia Sfântului Dionisie Areopagitul, Taina Tainelor (pentru că prin ea nu ni se împărtăşeşte doar Harul Sfântului Duh, ci Dumnezeu Însuşi, în Jertfa Euharistică), Preoţia este Taina care împlineşte, prin lucrarea Sfântului Duh, tainele Bisericii. De aceea, ea nu poate fi înţeleasă deplin de cineva în viaţa aceasta; cel ce o înţelege moare, dar nu de durere, ci de dragoste. Sfinţii ierarhi ai Bisericii, în frunte cu Sfântul Ioan Hrisostom, văd sublimul preoţiei în două lucrări ce depăşesc limitele umanului: în scaunul duhovniciei şi în faţa Sfântului Jertfelnic.

Scaunul duhovnicesc este locul pe care păstorul, ca slugă a Stăpânului, cu degetele făcând semnul crucii, face ca diavolul să fugă, păcatele să se şteargă, lanţurile să cadă, lacrimile să se usuce, sufletele să se slobozească şi să plece luminate, uşurate, vesele, fericite. Duhul Sfânt este Cel ce face pe cineva să devină „părinte duhovnicesc“ şi „învăţător duhovnicesc“, iar lucrarea să devină „călăuzire duhovnicească“, plină de „iubire şi bucurie duhovnicească“, toate roade ale Duhului Sfânt, pe care creştinul le-a primit prin pecetluirea Sfântului Botez.

Părintele duhovnicesc este părinte pentru că naşte fii la virtutea şi cunoaşterea lui Dumnezeu şi e duhovnicesc pentru că „se alipeşte de Domnul“, prin împărtăşirea de Duhul lui Dumnezeu. El devine păstor, ca acela care poate îndrepta, prin nerăutate, sârguinţă şi rugăciune, oile sale pierdute; devine cârmaci, ca unul ce scoate corabia nu numai din valuri, ci din adâncul mării; devine doctor, ca unul ce are sufletul sănătos, prin dezbrăcarea de patimi; şi devine învăţător, ca unul ce s-a făcut pe sine „carte înţelegătoare a cunoştinţei prin degetul lui Dumnezeu, sau prin lucrarea luminării de la El, şi nu mai are nevoie de celelalte cărţi“. Având aceste harisme, părintele duhovnic se apropie cu răbdare, cu dragoste şi delicateţe de acela care-i devine fiu, prin încredinţarea de bunăvoie în mâna sa părintească.

Fiu duhovnicesc este cel care alege calea ascultării şi, cu credinţă, se lasă călăuzit de mâna părintească a celui care stă cu frică şi cu cutremur în faţa Judecătorului, ştiind preţul răscumpărării lui şi a fiului lui: Sângele lui Hristos, vărsat pe Sfânta Cruce.

Scopul acestei lucrări nu este altul decât desăvârşirea fiilor, ce aduce şi desăvârşirea părintelui, care, în cuvintele părintelui Stăniloae, reprezintă Liturghia cosmică neîncetată, pe care Însuşi Dumnezeu ne-o cere, ca să ne aducem pe noi înşine şi să-i aducem şi pe ceilalţi toţi, ca jertfă, curăţiţi, împreună cu toate darurile pe care le-am primit de la El.

Duhovnicul, după ce va cerceta cu grijă starea şi firea fiilor lui, va da leacul potrivit şi hrana potrivită, judecând nu pe fii, ci greşelile lor, petrecând în afară cu ei, dar în lăuntru cu Dumnezeu, se va arunca înaintea lui Dumnezeu, în rugăciune, cerându-I să-l ajute să poată pătimi împreună cu toţi şi să trăiască starea lor, fără a se vătăma şi fără a-i vătăma pe cei pe care îi iubeşte. Aşa va putea să-l înţeleagă pe fiecare în parte; el însuşi a fost şi rămâne, la rându-i, un fiu duhovnicesc, având părinte duhovnicesc. Este vorba de o experienţă şi de o moştenire de două milenii a Bisericii, în care s-a lucrat şi se lucrează, prin purtarea de grijă a Duhului Sfânt, îndumnezeirea omului. De aceea, conştienţi fiind, atât părintele, cât şi fiul duhovnicesc vor acorda atenţia cuvenită tuturor momentelor ce împlinesc această lucrare: timp, încredere, deschidere, dragoste şi compasiune; grija părintelui duhovnicesc faţă de fiii săi nu stă sub presiunea timpului şi nu este nici conjuncturală; ci părintele va avea totdeauna conştiinţa faptului că cea prezentă este clipa mântuirii, pentru că aceea care urmează nu e promisă nimănui, nici de oameni, nici de Dumnezeu.

Căile de împlinire a păstoririi fiilor duhovniceşti sunt multiple: spovedanie, discuţii duhovniceşti, călăuzire prin sfat, învăţătură şi mustrare; ele nu se împlinesc doar ocazional, ci continuu, dar nu trebuie nici amestecate, nici relativizate, nici neglijate, ci împlinite cu toată conştiinciozitatea. Inima părintească este deschisă tot timpul, pentru toţi fiii, fără părtinire, dar în stare jertfelnică pentru cel mai bolnav sufleteşte. „Oaia cea rătăcită“, pierdută prin munţi, este sufletul pentru care trebuie lăsată toată turma, pentru a evita o rătăcire şi mai mare sau un deznodământ nefast.

IV. Recapitularea:

Rezumând cele prezentate, vă invit la un dialog duhovnicesc prin care vom putea preciza nuanţa şi înţelege mai bine aspectele cele mai importante ce decurg din această înaltă lucrare duhovnicească, a cărei finalitate este îndumnezeirea omului.

V. Asocierea:

Esenţa creştinismului stă în vindecarea omului de patimi, ca să poată ajunge la comuniunea şi unirea cu Dumnezeu; iar grija duhovnicească este psihoterapia Bisericii. 

VI. Generalizarea:

 Lucrarea părintelui duhovnicesc poate fi sintetizată în cuvintele Sfântului Grigorie Teologul: „Trebuie să fiu eu mai întâi curat şi apoi să curăţ pe alţii. Să fiu eu înţelept, ca să înţelepţesc pe alţii. Să fiu eu lumină, ca să luminez pe alţii. Să fiu eu aproape de Dumnezeu, ca să apropii pe alţii. Să fiu eu sfânt, ca să sfinţesc pe alţii“.

VII. Aplicarea:

Călăuzirea duhovnicească este un privilegiu, înainte de a fi o datorie pentru fiii duhovniceşti, şi o cinste, înainte de a fi o povară, pentru părinţii duhovnici. Societatea în care trăim este orientată mai degrabă spre material, iar valorile au fost înlocuite de pseudovalori; de aceea este mai actuală ca oricând şi mai necesară ca orice purtarea de grijă duhovnicească. Dacă dorim o schimbare reală şi profundă, aceasta trebuie şi poate fi împlinită în cadrul acestei lucrări care-şi are izvorul în Duhul lui Dumnezeu şi se împlineşte înlăuntrul fiecărei persoane pentru care Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, S-a jertfit, a murit şi a înviat.

Sursa: Ziarul Lumina

Ethosul comun al căsătoriei şi monahismului

Ne scapă adesea din vedere că exigenţele de ascultare, înfrânare şi cumpătare în cele materiale sunt specifice nu doar monahilor, ci şi mirenilor. Nu ne călugărim, nici nu ne căsătorim din slăbiciune, ci pentru a pune în valoare felurimea darurilor dumnezeieşti. Căsătoria şi monahismul sunt rute ale mântuirii care conduc spre desăvârşire. Superioritatea vieţii monastice trebuie înţeleasă doar în sens onorific, datorită dedicării totale a monahului şi a trăirii aici a stării angelice la care vom fi ridicaţi cu toţii la Învierea trupurilor.

• 
  
  

Desăvârşirea este o chemare adresată în egală măsură monahilor şi mirenilor. Astfel, în lucrarea "Împotriva adversarilor vieţii monahale", Sfântul Ioan Gură de Aur preciza: "Atât monahul, cât şi mireanul trebuie să ajungă la aceleaşi înălţimi". Iar mai departe: "Vă înşelaţi gândind că sunt unele cerinţe pentru mireni şi altele pentru călugări... ei vor avea de dat aceeaşi socoteală. Şi dacă pentru unii căsătoria este o poticnire, ei să ştie că nu căsătoria în sine este piedica, ci mai curând libertatea opţiunii de care ei se folosesc greşit în căsnicie". De aceea şi îndemnul: "Ţineţi-vă curat căsătoria şi veţi fi primii în Împărăţia cerurilor şi vă veţi bucura de toate bunătăţile". Cu alte cuvinte, nu încadrarea instituţională printre mireni sau monahi ne mântuieşte, ci modul în care vieţuim. 

Trezvia, starea care se cere tuturor

Inspirat de scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur, dar şi de experienţa sa mistică, Sfântul Simeon Noul Teolog argumenta convingător, în "Cateheza 5", că desăvârşirea este posibilă şi în lume: "Şidacă n-am fi zăbavnici şi trândavi şi dispreţuitori ai poruncilor lui Dumnezeu, ci râvnitori şi deşteptaţi şi treji ş1 Tes. 5, 6ţ, n-am avea nevoie nici de lepădarea de lume sau tundere şîn monahismţ sau de fuga din lume". Aşa era David, exemplifică sfântul, care, deşi avea femeie, copii, rude, slujitori, avere mare şi griji multe, putea "să se căiască în fiecare zi, dar şi să ajungă, dacă vrea, la desăvârşirea virtuţii şi să primească Duhul Sfânt şi să se facă prieten al Lui Dumnezeu şi să se desfete de vederea Lui". Asemenea lui David sunt enumerate alte figuri biblice precum: Avraam, Isaac, Iacob, Lot din Sodoma, Moise, Petru pescarul, care avea familie şi soacră.

După cum explica şi teologul Georgios Mantzaridis, în "Morala creştină": "În învăţătura Părinţilor, căsătoria este pusă pe seama căderii omului".

Astfel, Sfântul Atanasie cel Mare în "Tâlcuire la Psalmi" 50, 7 spunea: "Călcarea poruncii a adus cu sine nunta", supunerea faţă de moarte şi îmbrăcarea "hainelor de piele". Expresia "haine de piele" provine din Facerea 3, 21: "Şi a făcut Domnul Dumnezeu la Adam şi femeii lui haine de piele şi i-a îmbrăcat pe ei". În erminia Sfântului Grigorie de Nyssa, sintagma "haine de piele" se referă la cele pe care omul le-a împrumutat de la natura animală (împreunarea trupurilor, hrana, creşterea, îmbătrânirea, boala şi moartea). De asemenea, Sfântul Ioan Gură de Aur, în "Omilie la Facere" 15, 4, susţinea: "După călcarea poruncii au apărut cele ale împreunării, căci până atunci ca nişte îngeri petreceau (oamenii, n.r.) în Rai, neaprinzându-se de poftă, nici împresuraţi de alte patimi, nesupunându-se nevoilor firii, ci cu totul nestricăcioasă zidire fiind şi nemuritoare". Iar Sfântul Ioan Damaschin, în "Dogmatica" sa, comenta că "pentru a nu fi zdrobit şi mistuit neamul omenesc de către moarte, a fost născocită nunta, ca prin facerea de prunci neamul omenesc să dăinuiască".

Fecioria, starea veacului ce va să fie

Totuşi, observa Georgios Mantzaridis, "prin naşterea de prunci, căsătoria se arată a fi - ironie amară - deopotrivă potrivnică morţii şi slujitoare a morţii". De aceea, fecioria este cinstită atât în Noul Testament, cât şi în Tradiţia Bisericii, ca un traseu privilegiat pe muntele mântuirii. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea răspicat în "Despre feciorie": "Sunt încredinţat că fecioria este mult mai de preţ decât nunta". Fecioria "întrerupe transmiterea responsabilităţii ereditare a morţii", comenta Mantzaridis, însă ea nu dă naştere unei vieţi noi. Totuşi, creştinii pot, fără a naşte prunci, să devină părinţi duhovniceşti ai multor oameni, prin vestirea Evangheliei şi o viaţă duhovnicească. Prin rugăciunile oamenilor sfinţi se dezleagă şi pântecele neroditoare.

Viaţa de feciorie nu ţine însă pur şi simplu de încordarea voinţei, de un calcul raţional, ci de sentiment şi de o harismă aparte: "Nu toţi pricep cuvântul acesta, ci aceia cărora li s-a dat" (Matei 19, 11).

Fecioria, comenta Cuviosul Isidor Pelusiotul, în Epistola 165, nu este însă un dar acordat doar unora, printr-o selecţie părtinitoare a lui Dumnezeu. Fecioria este o luptă mai presus de puterile omului, de aceea oricine şi-o asumă are nevoie de forţă dumnezeiască. Astfel, fecioria nu este poruncă, ci îndemn şi sfat, iar harisma sau puterea dumnezeiască de a trăi "nepereche" se dă acelora care luptă să se înfrâneze şi cer insistent ajutorul Domnului, fără a se deda trândăviei şi desfătării trupeşti. De aceea, nu se poate afirma că fecioria se dă părtinitor doar unora, pentru că atunci nu ar mai exista nici răsplată. Harisma fecioriei se dăruieşte tuturor celor care se însufleţesc să o câştige.

Exigenţe comune pentru monahi şi mireni

Cu toate acestea, căsătoria nu este dispreţuită în creştinism, ci dimpotrivă, binecuvântată, Canonul 51 apostolic excomunicând ("afurisind") pe oricine are scârbă sau dispreţ fie de căsătorie, fie de călugărie. Fecioria, care nu are valoare în sine, ci numai când este închinată Domnului, este unirea desăvârşită cu Dumnezeu. "Creştinul nu este chemat să aleagă între căsătoria şi vieţuirea întru feciorie, ci între două forme de căsătorie, adică între cea trupească şi cea duhovnicească", comenta Georgios Mantzaridis. Desigur, şi căsătoria între două persoane umane este chemată să aibă o dimensiune spirituală. De aceea, "duhul eshatologic şi ascetic, propriu vieţii feciorelnice, este necesar şi vieţii conjugale".

De altfel, Paul Evdokimov arăta, în "Taina iubirii", "că voturile monahale de ascultare, castitate şi sărăcie se regăsesc în viaţa fiecărui creştin". El a observat că ritul intrării în monahism face apel la simbolismul conjugal ("logodnic, "mire") şi că ritul vechi al căsătoriei prevedea tunderea, cu semnificaţia dăruirii celor doi soţi Domnului. Astfel, "căsătoria include interior starea monahală şi de aceea aceasta din urmă nu este taină". În aceeaşi idee, alt autor rus, Bukharev, aplicând voturile monahale căsătoriei, spunea: "Ne căsătorim pentru a aparţine, în iubirea conjugală, doar lui Dumnezeu (vot de castitate), pentru a fi călăuziţi numai de Dumnezeu (vot de ascultare) şi a nădăjdui doar în Dumnezeu (vot de sărăcie)". 

Particularităţi ale ascultării în lume

Georgios Mantzaridis sublinia că ascultarea este una pentru toţi credincioşii, fie monahi, fie mireni. Diferenţa stă numai în modul de manifestare sau "metodologie". Specific vieţii monastice este raportarea permanentă a ucenicului la părintele său duhovnicesc, "care poate fi întrebat şi poate da sfaturi pentru toate amănuntele vieţii cotidiene". În viaţa mirenilor însă, ascultarea faţă de duhovnic trebuie armonizată cu ascultarea soţilor unul de altul, a copiilor de părinţi, a subalternilor de superiori.

În acest sens, Tito Colliander, în "Calea asceţilor", exemplifica: "Soţia ta îţi spune să-ţi iei haina de ploaie, fă cum zice ea, şi faci ascultare. Un coleg de serviciu te roagă să-l însoţeşti o bucată de drum; du-te cu el, şi faci ascultare. Îţi dai seama că acest copil are nevoie să se ocupe cineva de el şi să-i ţină de urât; fă-o, pe cât posibil, şi faci ascultare. Nici ucenicul de mănăstire nu are mai multe prilejuri să facă ascultare decât ai tu, la tine acasă".

Totuşi, ascultarea în familie sau din lume este mai uşoară decât cea din monahism, sublinia mitropolitul Antonie Plămădeală, în "Ascultare şi libertate în viaţa monahală şi cea laică". Astfel, prima ţine de "firesc", pentru că "rudenia de sânge cheamă prin ea însăşi la relaţii strânse, la îndatoriri şi responsabilitate reciprocă, până la sacrificiu, pe când rudenia spirituală, în monahism, se formează greu".

Ascultarea monastică este asociată mai ales cu "tăierea voii", adică renunţarea la gândul propriu, la părerile şi dorinţele sale. În mod paradoxal, Sfântul Dorothei al Gazei susţinea, în Scrisori, că cine trăieşte în ascultare îşi face, de altfel, voia sa întotdeauna: "Sileşte-te pe tine la toate şi taie voia ta şi deprinzându-te, din harul lui Hristos, prin obişnuire, să-ţi tai voia ta, vei ajunge să o faci aceasta fără să te forţezi şi fără să te necăjeşti, ca şi când s-ar face totdeauna voia ta, aşa cum voieşti". Şi în alt loc, în Învăţături: "Fără să voiască să facă voia lui (monahul, n.r.), se află totdeauna făcând-o pe aceasta". Iar părintele Rafail Noica, în "Cultura Duhului", tălmăcea cuvântul sfântului în sensul că "Dumnezeu ştie mai bine decât mine ce vreau. Eu caut viaţa, dar o pot căuta smintit. Făcând ascultare în Duh, mă trezesc dintr-odată: "Păi, Doamne, asta-i ce voiam!" Până la urmă acesta este lucrul către care năzuiam".

Ne înfrânăm pentru a ne tămădui de afectele iraţionale

În general, omul lumesc refuză înfrânarea, atât cea alimentară, adică postul, cât şi abstinenţa conjugală. Şi aceasta, în mare măsură din cauza necunoaşterii sensului înfrânării. Nu puţini chiar dintre creştinii zilelor noastre care se căsătoresc au părerea că de acum se pot îndulci în voie de plăcerea trupească fără ca ea să mai fie considerată păcat. Ei nu înţeleg ce rost ar mai avea de acum înfrânarea, chiar dacă o mai practică, în virtutea obişnuinţei, în unele posturi. Este o concepţie cu totul străină de duhul Ortodoxiei.

"Afectele, explica Sfântul Maxim Mărturisitorul lui Talasie, acestea ca şi celelalte, nu au fost create la început împreună cu firea oamenilor." Plăcerea ca şi durerea sunt afecte, ambele putând fi conforme cu firea, sau nefireşti. La Înviere, când vom fi ca îngerii, care nici nu se însoară, nici nu se mărită, atracţia trupească, afectul plăcerii sensibile, va dispărea. Însă cât încă suntem în lume, "puterile răului îşi ascund lucrările în sânul afectelor naturale, pentru ca biciuindu-le pe acestea să le facă a se transforma din pricina necesităţilor firii în afecte contrare firii".

Domnul Hristos a luptat cu ispita plăcerii, când demonul l-a îndemnat să prefacă pietrele în pâine, cu ispita durerii pe drumul pătimirilor şi la răstignire, dar nu a fost biruit nici de plăcere, nici de frica durerilor. Dimpotrivă, după cum teologhiseşte Sfântul Maxim Mărturisitorul: "După ce a dezbrăcat aşadar Domnul Căpeteniile şi Stăpâniile la prima încercare a ispitelor în pustiu, tămăduind latura de plăcere a părţii pătimitoare a întregii firi, le-a dezbrăcat din nou în vremea morţii, eliminând de asemenea latura de durere din trăsătura pătimitoare a firii". "Iar acest efect din firea Lui omenească, explica părintele Dumitru Stăniloae, se prelungeşte în general în firea tuturor oamenilor care intră în comunicare cu El." Aşadar, şi noi putem înfrânge plăcerea şi frica de durere pe care le avem în firea noastră înrudită cu iraţionalitatea animală, dar numai împărtăşindu-ne de harul şi Tainele dumnezeieşti.

Creştinul este administrator al bunurilor, şi nu stăpân al lor

În timp ce monahul îşi asumă neavuţia sau sărăcia de bunăvoie, mirenii învaţă cumpătarea în cele materiale şi, uitându-se la semenii lor mai săraci, renunţă de bunăvoie la ceea ce au, dăruind şi altora.

Sfântul Ioan Sinaitul în "Scara" îndemna spre neavuţie sau sărăcia de bunăvoie, enumerând câteva beneficii ale ei: "Lepădarea grijilor, lipsa de îngrijorare a vieţii, călătorie neîmpiedicată, înstrăinarea de întristare, credinţa în porunci".

Aşa cum remarca Georgios Mantzaridis, "după învăţătura creştină, omul este iconom sau chivernisitor al bunurilor aflate la dispoziţia lui, nu stăpân al acestora". Despărţind pe "al meu" de "al tău", observa Sfântul Ioan Gură de Aur în "Omilie la Fapte", a pătruns dezbinarea între oameni. Filosoful francez Blaise Pascal nota şi el în "Cugetări": "Al meu, al tău... iată obârşia şi imaginea uzurpării întregului pământ".

Aşadar, creştinul este îndemnat să se privească pe sine nu ca deţinător sau proprietar, sau patron, ci ca un smerit administrator al bunurilor lui Dumnezeu. El va trebui să administreze aceste bunuri spre împlinirea trebuinţelor sale stricte de hrană şi îmbrăcăminte, dar şi ale aproapelui, după putere: "Având hrană şi îmbrăcăminte, cu acestea vom fi îndestulaţi" (I Timotei 6, 8).

Critica idealului ascetic

De asemenea, cei care nu sunt angajaţi pe drumul ascetic şi îngust al mântuirii îi judecă pe monahi ca egoişti care urmăresc numai propria lor mântuire, fiinţe iresponsabile şi incapabile să îşi asume responsabilitatea vieţii de familie. Alţii, precum filosoful german Friedrich Nietzsche, în "Despre genealogia moralei", dedică o întreagă parte a unei cărţi, cea de-a treia, criticii idealului ascetic monahal. Nietzsche consideră că cele trei elemente ale idealului ascetic - sărăcia, "umilinţa" (ascultarea, am spune noi) şi castitatea - nu ţin de morală şi de virtuţi, ci reprezintă, pur şi simplu, "condiţiile cele mai favorabile unei spiritualităţi superioare".

Toate marile spirite practică o anumită renunţare, în sensul voturilor monahale, pentru a se putea dedica, în linişte, actului de zămislire a unei opere. El enumeră câţiva mari filosofi - Heraclit, Platon, Descartes, Spinoza, Leibniz, Kant - care nu au fost căsătoriţi, ca argumente în favoarea tezei că o căsnicie ar fi o "piedică fatală" pentru afirmarea plenară a unui mare spirit. Castitatea, în opinia sa, este necesară unui filosof sau artist din considerente aşa-zis profesionale, deontologice, şi nu religios-morale. El nu trebuie să îşi consume energia însoţindu-se cu o femeie, ci să îşi conserve întreaga vigoare psihică şi fizică pentru împlinirea destinului său spiritual. 

Problemele spirituale nu sunt urmarea ascezei, ci a excesului

Bolile psihice sau nevrozele apar numai atunci când oamenii fac excese, ele nu sunt generate de idealul creştin, al cărui scop este tocmai tămăduirea omului, pe ambele dimensiuni, spirituală şi trupească. Spre exemplu, se dezvoltă o nevroză când oamenii caută să se înfrâneze mai mult decât le stă în putere sau când greşesc împlinirea vocaţiei proprii. Astfel, cum sesiza pertinent Georgios Mantzaridis, "reducerea fecioriei la trup poate duce la dezastruoase stări de spirit, precum sunt egocentrismul, caracterul antisocial, lipsa compătimirii, trufia şi asprimea". Alegerea fecioriei în mod superficial, "la ambiţie" sau ca reacţie la un complex de inferioritate, îi expune pe amatori la "grave pericole psihice şi spirituale". De aceea, cum spunea şi Paul Evdokimov, în "Taina iubirii": "A venit momentul să afirmăm plenitudinea căsătoriei, starea ei de har, şi de a elibera conştiinţa conjugală de complexele impuse".

De asemenea, se pot ivi dificultăţi spirituale când cei din lume vor să trăiască în duhul acriviei monahale, neglijându-şi îndatoririle familiale şi de serviciu, sau când monahii cad pradă duhului mirean al pogorămintelor. De aceea, accentua Mantzaridis, "este greşit ca metodologia monahismului să se transfere la familia care locuieşte în lume". Altfel, apar probleme spirituale precum: lipsă de curaj, dependenţă, lipsă de libertate şi fobie faţă de societate, iar în cazul monahilor intervine laxitatea sau tulburarea. Cu toate acestea, elemente precum ţinerea canonului de citire şi meditare a textelor sfinte, de rugăciune şi asceză trupească, concluziona Mantzaridis, "pot inspira sau, folosite printr-o aplicare analoagă, pot ajuta viaţa duhovnicească a credincioşilor".

sursa: Ziarul Lumina