sâmbătă, 25 februarie 2012

Impreuna calatorie in Postul Mare


 

Ca in fiecare an Natalia ne invita la rugaciune comuna spre Invierea Domnului nostru Iisus Hristos.
Iata care sunt principiile impreuna calatoriei:

• - să ţinem postul alimentar, care ne uşurează şi ne disciplinează trupul (pentru cei care au binecuvântare de la duhovnic să nu ţină partea alimentară, rămân multe alte feluri de post)
• - să înmulţim programul zilnic de rugăciune
• - să ne întâlnim cu toţii în rugăciune în fiecare seară, la ora 22 (detalii pe coloana din dreapta, iar pomelnicul îl voi posta când va fi gata)
• - să reducem navigatul pe internet şi să îl înlocuim cu lecturarea de cărţi, care are altă aşezare şi fixare în suflet
• - să zâmbim mult, să iertăm, să întindem mâini de ajutor
• - să nu mai răspundem atunci când cineva ne greşeşte sau ne răneşte
• - să îl încredinţăm Domnului printr-o rugăciune şi să îl binecuvântăm pe fiecare om pe care ni-l trimite Dumnezeu, în fiecare zi.

Pe langa acestea ea ne ofera si o lista de lectura, absolut necesara pentru urcusul duhovnicesc:
Pe langa Sfanta Scriptura petem citi si:
Va doresc post cu folos! Doamne ajuta!

A.T.

Scrisoare deschisă către toţi primarii judeţului Hunedoara (si nu numai)



Domnule Primar,

Vă scriu aceste rânduri din pricina preţuirii şi a dragostei pe care v-o port, dar şi din grija părintească şi duhovnicească cu care sunt dator înaintea lui Dumnezeu pentru toţi cei încredinţaţi mie spre păstorire – după spusa proorocului: „Şi pe tine, fiul omului, te-am pus Eu străjer casei lui Israel şi tu vei auzi cuvânt din gura Mea şi îl vei vesti din partea Mea. Când Eu voi zice păcătosului: „Păcătosule, vei muri”, şi tu nu-i vei grăi nimic, ca să vesteşti pe păcătos să se abată de la calea lui, atunci păcătosul acela va muri pentru păcatele sale, dar sângele lui îl voi cere din mâna ta” (Iezechiel 33, 7-8).

Cu bucurie constat că generaţiile tinere îşi regăsesc rădăcinile şi identitatea în dimensiunea românească a existenţei prin redescoperirea unor sărbători care au dat oarecând cheag şi sens existenţei sociale. Printre ele se numără şi Dragobetele – un prilej de a prăznui negrăita taină a iubirii feciorelnice şi care recapitula şi ordona tinereţea într-o profundă viziune morală înspre pregătirea pentru o viitoare căsnicie.

Generaţiilor vârstnice le revenea cândva (şi le revine şi astăzi) datoria de a veghea cu fermitate gingaşă (care nu strivea farmecul libertăţii iubirii, dar nici nu îngăduia să fie confiscată de biologie) sentimentul îndrăgostirii şi taina căutării şi întâlnirii tinerilor. Sărăbătorile la români, precum Dragobetele, reuşeau să aducă şi să păstreze la un loc bucuria lui Dumnezeu pentru viaţa omenească şi bucuria omului pentru viaţa cerească. Pe-trecerea (vorba lui C. Noica) era prilej de a sesiza ceea ce este trecător şi ceea ce este veşnic din clipele existenţei pământeşti. „Trecătorul”(nestatornicul din taina timpului, adică vremelnicul) era cu înţelepciune îndreptat şi cuprins în albia veşniciei. Aşa au trăit românii în istorie şi de aici minunea statorniciei româneşti în valurile vitrege ale istoriei.

Cu durere negrăită constat că regăsirea rădăcinilor româneşti ale existenţei de către generaţiile tinere alunecă tot mai des şi tot mai mult în derizoriu. Praznicile creştine, sărbătorile din popor (unele cu rădăcini de dinaintea încreştinării noastre, dar transfigurate apoi de Întruparea Domnului Hristos) sunt parcă destructurate sistematic, sunt golite de conţinutul transcendent (adică de sâmburele mai presus de timp şi de istorie şi care a generat şi „timpul românesc” şi istoria noastră creştină) şi aruncate în orizontul unui spirit de bâlci şi carnaval. Naşterea Domnului, Învierea Domnului şi alte praznice care, în dimensiunea creştină românească, suprimă distanţa dintre cer şi pământ, pe acesta din urmă şi viaţa omenească umplându-le de sens şi scoţându-le din orice provizorat, sunt reduse la spiritul de „supermarket”, de profit al pieţei.

Dragobetele, din sărbătoare a iubirii neprihănite, ce înalţă tinereţea în bucuria supremă de a fi, este transformat într-un jalnic concubinaj al desfrânării! Cine şi de ce o face? Cine sunt cei care dezbracă iubirea de sfinţenie şi o rezumă la instinctele unei discoteci?

Generaţiile vârstnice, datoare să vegheze ca duhul creştin românesc să nu moară în copiii noştri, se transformă în jalnici agenţi matrimoniali de o zi. Primarul – omul reper moral, intelectual şi gospodăresc al unei comunităţi, părintele fără veşminte preoţeşti al celor din „parohia”(primăria) ce i-a fost încredinţată – joacă rolul unui oficiator al unei iubiri şi căsătorii de probă! Normalizează, adică, alungarea lui Hristos din cetate! Domnule primar, oricare ai fi, aceasta este o blasfemie! O blasfemie împotriva lui Dumnezeu atunci când participi şi sapi la temelia instituţiei sacre a familiei creştine încheind căsătorii de o zi! Este o blasfemie împotriva neamului românesc, a identităţii sale exprimată şi în sărbătoarea Dragobetelui, atunci când sanctifici iubirea redusă la concubinajul de o noapte! Este o crudă blasfemie împotriva iubirii, căci iubirea singularizează pe om în rândul tuturor formelor de existenţă şi înveşniceşte comuniunea între doi tineri ! Te-ai gândit vreodată că cei doi tineri cărora le oficiezi curvia de o zi ar putea fi copiii sau nepoţii tăi?! Nu te cutremuri de judecata istoriei pe care o scoţi din devenirea românească şi creştinească de dragul a 30 de arginţi (adică voturi) ?!

Îmi pare că Primarului (cu majusculă) nu-i este îngăduit să devină primar (cu literă mică)! Oare n-ar trebui noi ca părinţi ai tinerilor să profităm de Dragobete şi petrecerea lor s-o transformăm într-o seară de taifas unde în loc de parodierea Tainei Cununiei să ne ascultăm unii pe alţii mărturisindu-ne povestea iubirii, taina îndrăgostirii. Să le povestim că în trecutul neamul nostru românesc, de Dragobete, fetele şi băieţii se îmbrăcau în haine de sărbătoare şi, de la Sfânta Liturghie, porneau în cete, cântând, să caute primele flori de primăvară, simbol al înmuguririi iubirii întâia oară în sufletul unui adolescent. Că fetele strângeau ghiocei, viorele şi tămâioase pe care le puneau la icoane până la Sânziene când le aruncau în apele curgătoare pentru a le duce precum dorul duce inima celui îndrăgostit către cel drag. Şi că de Dragobete tinerii se adunau şi-şi făceau făgăduinţe sau chiar jurăminte de prietenie. Şi, mai mult, Dragobetele însemna şi aflarea perechii potrivite în lumea păsărilor, care începeau a-şi construi împreună cuiburile. În seara de Dragobete tinerii de azi ar putea afla că numele sărbătorii vine din spaţiul vechi slav în care „Glavo- Obretenia” desemna sărbătoarea „Aflării capului Sfântului Ioan Botezătorul”, şi, prin urmare, prietenia tinerilor trebuie să fie o mergere înaintea lui Hristos şi o pregătire a căsniciei în Calea Domnului, precum fusese misiunea Sfântului Ioan.

Domnule Primar, dacă noi, sarea pământului şi lumina acestei lumi, consimţim la gesturi care justifică imoralitatea şi desfrâul între tineri prin ideea de căsătorie de probă sau de o zi, atunci la ce va mai fi bună sarea dacă e stricată şi cum va mai lumina lumina devenită ea însăşi întuneric?!

Precizare:

Această scrisoare nu vizează o persoană (un primar) anume. Ea vizează o stare de fapt care sapă la temelia sfinţeniei şi unităţii familiei creştine româneşti şi implicit a vieţii umane. Ne detaşăm de orice iniţiativă instituţională (publică) sau personală care ar încerca să se folosească trunchiat de Scrisoarea noastră în mod tendenţios în scopuri electorale sau în rivalităţi partidice.

Cugetări pentru Postul Mare


N-am postit, şi am fost alungaţi din rai! Să postim dar, ca să ne întoarcem în rai. (Sf. Vasile cel Mare)


Postul: o scoala a caintei. ostul adevarat este abtinerea de la orice lucru rau. (Sf.Teodor Studitul)

Dacă Cel ce a dat Legea a postit, care dintre cei ce păzesc Legea nu trebuie să postească ? (Sf. Isaac Sirul)


După cum păsările cele greoaie nu pot zbura la înălţimi, tot aşa i se întâmplă şi celui ce îndeplineşte toate poftele trupului: îi va fi cu neputinţă să se ridice spre cele înalte. (Sf. Ioan Scărarul)

Esti stapân pe pântece ? Fii atunci stapân si pe limba ! (Sf. Nil Sinaitul)


Postul ocroteste orice virtute. Este începutul luptei spirituale, cununa celor cumpatati, frumusetea fecioriei si sfinteniei, stralucirea cuminteniei, începutul vietii crestine, mama rugaciunii, izvorul smereniei. Postul te învata linistea si el precede celelalte fapte bune. (Sf. Isaac Sirul)

Postul este marea arma împotriva ispitelor, precum placerea este începutul tuturor pacatelor. (Teofilact al Bulgariei)

Postul ne îngreuneaza pe dinafara, dar ne curata pe dinlauntru. (Sf. Ioan al Antiohiei)

Fiti cu luare aminte sa nu vi se îngreuieze inimile de mâncare si bautura peste masura si de grijile vietii acesteia. (Sfânta Scriptura)

Facerea de bine trâmbiţată n-are folos, iar postul dat în vileag n-are câştig. (Sf. Vasile cel Mare)

Sa nu pierdem rodul postului, dupa ce am rabdat truda postului ! Cel ce nu cunoaste postul, nu cunoaste crucea. (Sf. Ioan Gura de Aur)

sâmbătă, 18 februarie 2012

Sfaturi...

(...) Cu toţii trebuie să ia aminte că străbunii noştri socoteau pâinea ca pe un lucru sfânt. Ei ziceau şi încă mai zic urmaşilor de la sate că pâinea e Trupul Domnului. Fărâmiţarea ei fără rost, aruncarea pe jos a fărâmiturilor, era socotită ca o necuviinţă şi ca păcat. Să ia aminte gospodinele noastre şi tot creştinul de bună credinţă la semnificaţia spirituală a pâinii şi a colivei. Să nu le privească doar ca pe nişte obiceiuri venite din veacuri, pe care ei acum se străduiesc să le împlinească. Pâinea şi coliva ce se aduceau ca jertfă erau pregătite de femei curate la trup, la gând şi la suflet. O gospodină care frământă, care plămădeşte, care aşteaptă să se dospească, apoi coace pâine, o femeie care pregăteşte coliva oficiază în acelaşi timp munca ei, strădania ei, se află sub semnul binecuvântării. Şi mai e ceva. Există o rostire a Mântuitorului Iisus Hristos, în Evanghelia după Marcu, care zice aşa: "Când aduci darul tău la altar, să fii împăcat cu toată lumea. Dacă îl aduci totuşi la altar şi-ţi aduci aminte acolo că ai o supărare cu fratele tău (semenul tău), lasă darul tău acolo şi mergi de te împacă cu semenul tău". Asta înseamnă că odată cu jertfa de pâine şi de colivă ne oferim pe noi înşine drept jertfă curată lui Dumnezeu.

mai multe puteţi citi aici

joi, 16 februarie 2012

Sfântul Nicolae Velimirovici - De ce se aprinde candelă înaintea icoanelor?

 
Din scrisorile misionare ale Sfântului Nicolae Velimirovici (1880-1956)
 
În primul rând, deoarece credinţa noastră e lumină. Hristos a zis: Eu sunt lumina lumii. Lumina candelei ne aduce aminte de lumina cu care Hristos luminează sufletele noastre.

În al doilea rând, ca să ne aducă aminte de caracterul luminos al sfântului în faţa căruia aprindem candela – fiindcă sfinţii sunt numiţi fii ai luminii.
În al treilea rând, ca să ne slujească drept mustrare pentru faptele noastre întunecate şi pentru gândurile şi dorinţele noastre rele, şi să ne cheme la calea sfinţeniei evanghelice, ca astfel să ne ostenim cu râvnă pentru a împlini porunca Mântuitorului: aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă lucrurile voastre cele bune.

În al patrulea rând, ca să aducem o mică jertfă lui Dumnezeu, Care a jertfit totul pentru noi. Un mic semn al marii noastre recunoştinţe şi luminoasei noastre dragoste pentru Cel de la Care cerem în rugăciune şi viaţă şi sănătate şi mântuire şi tot ce ne poate da numai nemărginita dragoste cerească.

În al cincilea rând, ca să fie o sperietoare pentru puterile cele rele, care năvălesc uneori asupra noastră şi la rugăciune şi ne abat gândurile de la Făcătorul nostru – fiindcă puterile cele rele iubesc întunericul şi fug de orice lumină, mai ales de cea care este închinată lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui.

În al şaselea rând, ca să ne dea imbold la ardere de sine. Precum untdelemnul şi fitilul ard în candelă, supuse voii noastre, aşa să ardă şi sufletele noastre cu flacăra dragostei în toate pătimirile, supuse totdeauna voii lui Dumnezeu.

În al şaptelea rând, ca să ne înveţe că după cum candela nu poate să se aprindă fără mâna noastră, nici inima noastră, această candelă lăuntrică a noastră, nu poate Să se aprindă fără sfântul foc al harului Dumnezeiesc, chiar dacă ar fi plină cu toate virtuţile – fiindcă toate virtuţile noastre sunt ca un combustibil, iar de la Dumnezeu este focul ce le aprinde.

Sursa

LinkWithin

Related Posts with Thumbnails