Fecioria, floare albă a purităţii

Căutând printre părerile oamenilor din vechime şi de astăzi, vedem că în orice perioadă şi cam în orice cultură curăţenia trupească este un lucru de admirat, deşi puţini o păstrează. Astfel, fecioria capătă mare preţ, fiind recunoscută însă pe deplin după ce Hristos S-a născut din Fecioară. Multe suflete curate mai veghează încă să-şi păstreze şi trupul asemenea. 

De veacuri lăudată cu glas de cântec sau admirată în tainiţa inimii, ridicată la mare preţ în creştinism şi având drept model pe Maica Domnului, fecioria aprinde făclia purităţii în fiecare trup dornic să o păstreze. Dispreţuită adesea de mondenitate, răspândeşte încă mireasmă de mare preţ, de care şi neinteresaţii se simt atraşi şi învăluiţi. Deşi cel mai adesea fecioria este asociată cu imaginea unor tinere neprihănite, nu trebuie uitat că la fel de frumos îi este chipul şi când este atribuită unor tineri curaţi. De aceea, poporul român a numit atât de frumos "feciori" flăcăii de însurat şi "fecioare" gingaşele domnişoare.

Feciori şi fecioare - ieri şi astăzi

Desigur, între timp, s-a mai alterat realitatea, s-au mai alterat şi denumirile, cele neaoşe fiind înlocuite cu altele, a căror expresivitate este vizibil ştirbită. Însă dacă este să privim la ciclicitatea imanentă a istoriei, vedem că au mai existat vremuri când patima trupească avea mult mai multă sămânţă decât fecioria floare. Astfel se întâmpla şi prin Roma şi Grecia Antichităţii, unde destrăbălarea putea să capete rang filosofic ori statut de muză. Însă, chiar şi aşa, lucrurile se întâmplau după o oarecare orânduială: în Roma, "mos maiorum" (obiceiul strămoşilor), auster şi cuminte, îşi cerea adesea recunoaşterea superiorităţii, printr-un Cato ori Augustus, iar în Grecia existau destui iubitori de înţelepciune care să facă elogii castităţii. Şi mondenitatea acelor vremuri, uneori cufundată până la poezie în trivialităţi, primea lecţii de la popoare mai puţin dezvoltate, dar cu moravuri mai de admirat. Scrie Caesar în "De bello Gallico" despre unele obiceiuri ale germanilor, neam de temut: "Acei care şi-au păstrat cât mai târziu fecioria se bucură de foarte mare laudă printre ai lor: ei cred că astfel ajung să-şi mărească statura trupului, să-şi sporească puterile şi mlădierea. Să fi cunoscut femeie înainte de douăzeci de ani trece la dânşii drept unul din lucrurile de mare ruşine". Până nu demult, era şi la noi o mare ruşine (mai mult în cazul fetelor, ce-i drept), numai că ne-am "modernizat" prematur. Nu se mai vorbeşte despre jupâniţe sfioase şi despre flăcăi vrednici aşa cum se vorbea pe vremea când haina românului avea cusute flori pe ea. Totuşi, mulţi tineri mai păstrează astăzi floarea albă a purităţii, cusută în fiinţa lor, iar alţii, care nu se mai bucură de ea, tânjesc vădit sau în ascuns şi o admiră atunci când le este conştiinţa limpede şi nu îi "îndreptăţeşte" păcatul.

"În paradis domnea fecioria"

Cu ajutorul lui Iisus Hristos, "mintea cea întreagă a celor curaţi cu fecioria", mulţi pui de creştini au curată haina nunţii, spre slava lui Dumnezeu şi spre fericirea lor. În Biserică, fecioriei i se cunoaşte adevărata frumuseţe şi i se recunoaşte adevărata valoare; înfrumuseţează tinereţea, încununează bătrâneţea şi sfinţeşte temelia căsătoriei. Ce dar mai frumos pot să îşi facă soţii unul altuia, decât fecioria, curăţenia cu care au gătit templul Duhului Sfânt, întru întâmpinarea Sfintei Taine a Cununiei? Sau ce podoabă mai de preţ decât castitatea poate să anine pe aripile sale de "înger în trup" călugărul? Dar fecioria trupească devine deplină prin cea sufletească (împletită în cununa virtuţilor) - şi aici stă desăvârşirea întru creştinism.

Încă din cele mai vechi timpuri şi la multe popoare era fecioria cântată, dorită, dar nu se bucura de adevărata preţuire, uneori ajungând să fie cumpărată. "Iudeii privesc cu dezgust frumuseţea fecioriei şi nu e de mirare, odată ce n-au cinstit nici pe Hristos, născut din Fecioară. Păgânii o admiră şi se minunează de ea. Dar numai Biserica lui Dumnezeu, numai creştinii o pun în practică şi o râvnesc", spunea Sfântul Ioan Gură de Aur. Hristos îi redă fecioriei însemnătatea iniţială. Sfântul Ioan Damaschin ne arată că "având încredere în Dumnezeu-Cuvântul, care S-a întrupat din Fecioară, spunem că fecioria este de la început şi că dintru început a fost sădită în firea oamenilor. Omul a fost plăsmuit din pământ virgin. Numai din Adam a fost făcută Eva. În paradis domnea fecioria". Deşi Dumnezeu vrea ca oamenii să trăiască în curăţie, ne cunoaşte firea şi neputinţele cauzate de cădere. Pentru aceasta a lăsat căsătoria, pentru ca moartea să nu desfiinţeze neamul omenesc. Iar nunta este cinstită când patul este neîntinat.

Mai mult, în creştinism, fecioria a răsădit multe flori în grădina Maicii Domnului, aducând la desăvârşire atâtea sfinte fecioare muceniţe şi atâţia sfinţi care, din dragoste pentru Hristos şi din râvna lor pentru credinţă şi neprihănire, au încuiat patima şi au părăsit cămara vieţii vremelnice, întru dobândirea fericirii veşnice. Numai aşa aduce înfrânarea trupească rod ales, prin slujirea Adevărului.

Lauda şi stâlpul fecioriei

Ce laudă mai mare poate fi adusă fecioriei decât că Dumnezeu a primit a se întrupa din Fecioară? Dacă este să pricepem cât de puţin această minune, să înţelegem smerenia Domnului şi dragostea Lui desăvârşită pentru noi, suntem capabili să aducem şi lauda cuvenită Maicii Domnului. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că fecioria este superioară până şi stării îngereşti, deoarece, deşi îngerii nu se însoară, nici nu se mărită, ei nu sunt alcătuiţi din trup şi sânge, nu locuiesc pe pământ şi nici nu ţin piept unei mulţimi de patimi. Aşadar, fecioria omului este mai de preţ, pentru că este păstrată cu jertfă şi cu dragoste de Dumnezeu. Cu atât mai mult este de preamărit Pururea Fecioara Maria, "mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii"! Atâta dragoste purta Fecioara pentru Dumnezeu şi cu atâta smerenie şi curăţie Îi slujea, încât neîncrederea ei iniţială la vestea adusă de Sfântul Arhanghel Gavriil se datorează, spunea un părinte, fricii de a cunoaşte bărbat. Cum se putea ca ea, care nu aflase nuntă, să poarte fiu în pântece? Oare trebuia să primească aşa ceva, când îşi închinase toată fiinţa numai lui Dumnezeu? Aceasta era măsura la care Pururea Fecioara Maria gândea în nevinovăţia ei şi aceasta este adevărata feciorie, care a fost aleasă să aducă în lume, fără de stricăciune, pe Dumnezeu-Omul. Maica Domnului este, într-adevăr, lauda şi stâlpul fecioriei, vas ales al curăţiei. Melozii o cântă în versuri cu dulce glas, creştinii o preamăresc cu cinstea care i se cuvine Maicii Împăratului tuturor, mamele o iau drept exemplu şi se închină minunii ce s-a săvârşit în ea, fecioarele îşi găsesc zid de nebiruit şi povăţuitoare fără greş. Pentru că, într-adevăr, la icoana Maicii, Pururea Fecioarei, ar trebui să stea inima fiecărui creştin care doreşte să îi slujească lui Dumnezeu.

Dacă am şti să urmăm pildele cele bune, căutând mereu Calea, Adevărul şi Viaţa, am reuşi să ajungem la trandafirul cel frumos mirositor al sfinţeniei, trecând cu grijă şi fără de vătămare printre spinii atât de răspândiţi pe lujerul acestei vieţi. Şi dacă presărăm pe cale şi flori precum cea a fecioriei, vom lăsa în urmă nu spini în care se rănesc cei de lângă noi, ci grădini de odihnă şi bucurie.

sursa:Ziarul Lumina

Ethosul comun al căsătoriei şi monahismului

Ne scapă adesea din vedere că exigenţele de ascultare, înfrânare şi cumpătare în cele materiale sunt specifice nu doar monahilor, ci şi mirenilor. Nu ne călugărim, nici nu ne căsătorim din slăbiciune, ci pentru a pune în valoare felurimea darurilor dumnezeieşti. Căsătoria şi monahismul sunt rute ale mântuirii care conduc spre desăvârşire. Superioritatea vieţii monastice trebuie înţeleasă doar în sens onorific, datorită dedicării totale a monahului şi a trăirii aici a stării angelice la care vom fi ridicaţi cu toţii la Învierea trupurilor.

• 
  
  

Desăvârşirea este o chemare adresată în egală măsură monahilor şi mirenilor. Astfel, în lucrarea "Împotriva adversarilor vieţii monahale", Sfântul Ioan Gură de Aur preciza: "Atât monahul, cât şi mireanul trebuie să ajungă la aceleaşi înălţimi". Iar mai departe: "Vă înşelaţi gândind că sunt unele cerinţe pentru mireni şi altele pentru călugări... ei vor avea de dat aceeaşi socoteală. Şi dacă pentru unii căsătoria este o poticnire, ei să ştie că nu căsătoria în sine este piedica, ci mai curând libertatea opţiunii de care ei se folosesc greşit în căsnicie". De aceea şi îndemnul: "Ţineţi-vă curat căsătoria şi veţi fi primii în Împărăţia cerurilor şi vă veţi bucura de toate bunătăţile". Cu alte cuvinte, nu încadrarea instituţională printre mireni sau monahi ne mântuieşte, ci modul în care vieţuim. 

Trezvia, starea care se cere tuturor

Inspirat de scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur, dar şi de experienţa sa mistică, Sfântul Simeon Noul Teolog argumenta convingător, în "Cateheza 5", că desăvârşirea este posibilă şi în lume: "Şidacă n-am fi zăbavnici şi trândavi şi dispreţuitori ai poruncilor lui Dumnezeu, ci râvnitori şi deşteptaţi şi treji ş1 Tes. 5, 6ţ, n-am avea nevoie nici de lepădarea de lume sau tundere şîn monahismţ sau de fuga din lume". Aşa era David, exemplifică sfântul, care, deşi avea femeie, copii, rude, slujitori, avere mare şi griji multe, putea "să se căiască în fiecare zi, dar şi să ajungă, dacă vrea, la desăvârşirea virtuţii şi să primească Duhul Sfânt şi să se facă prieten al Lui Dumnezeu şi să se desfete de vederea Lui". Asemenea lui David sunt enumerate alte figuri biblice precum: Avraam, Isaac, Iacob, Lot din Sodoma, Moise, Petru pescarul, care avea familie şi soacră.

După cum explica şi teologul Georgios Mantzaridis, în "Morala creştină": "În învăţătura Părinţilor, căsătoria este pusă pe seama căderii omului".

Astfel, Sfântul Atanasie cel Mare în "Tâlcuire la Psalmi" 50, 7 spunea: "Călcarea poruncii a adus cu sine nunta", supunerea faţă de moarte şi îmbrăcarea "hainelor de piele". Expresia "haine de piele" provine din Facerea 3, 21: "Şi a făcut Domnul Dumnezeu la Adam şi femeii lui haine de piele şi i-a îmbrăcat pe ei". În erminia Sfântului Grigorie de Nyssa, sintagma "haine de piele" se referă la cele pe care omul le-a împrumutat de la natura animală (împreunarea trupurilor, hrana, creşterea, îmbătrânirea, boala şi moartea). De asemenea, Sfântul Ioan Gură de Aur, în "Omilie la Facere" 15, 4, susţinea: "După călcarea poruncii au apărut cele ale împreunării, căci până atunci ca nişte îngeri petreceau (oamenii, n.r.) în Rai, neaprinzându-se de poftă, nici împresuraţi de alte patimi, nesupunându-se nevoilor firii, ci cu totul nestricăcioasă zidire fiind şi nemuritoare". Iar Sfântul Ioan Damaschin, în "Dogmatica" sa, comenta că "pentru a nu fi zdrobit şi mistuit neamul omenesc de către moarte, a fost născocită nunta, ca prin facerea de prunci neamul omenesc să dăinuiască".

Fecioria, starea veacului ce va să fie

Totuşi, observa Georgios Mantzaridis, "prin naşterea de prunci, căsătoria se arată a fi - ironie amară - deopotrivă potrivnică morţii şi slujitoare a morţii". De aceea, fecioria este cinstită atât în Noul Testament, cât şi în Tradiţia Bisericii, ca un traseu privilegiat pe muntele mântuirii. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea răspicat în "Despre feciorie": "Sunt încredinţat că fecioria este mult mai de preţ decât nunta". Fecioria "întrerupe transmiterea responsabilităţii ereditare a morţii", comenta Mantzaridis, însă ea nu dă naştere unei vieţi noi. Totuşi, creştinii pot, fără a naşte prunci, să devină părinţi duhovniceşti ai multor oameni, prin vestirea Evangheliei şi o viaţă duhovnicească. Prin rugăciunile oamenilor sfinţi se dezleagă şi pântecele neroditoare.

Viaţa de feciorie nu ţine însă pur şi simplu de încordarea voinţei, de un calcul raţional, ci de sentiment şi de o harismă aparte: "Nu toţi pricep cuvântul acesta, ci aceia cărora li s-a dat" (Matei 19, 11).

Fecioria, comenta Cuviosul Isidor Pelusiotul, în Epistola 165, nu este însă un dar acordat doar unora, printr-o selecţie părtinitoare a lui Dumnezeu. Fecioria este o luptă mai presus de puterile omului, de aceea oricine şi-o asumă are nevoie de forţă dumnezeiască. Astfel, fecioria nu este poruncă, ci îndemn şi sfat, iar harisma sau puterea dumnezeiască de a trăi "nepereche" se dă acelora care luptă să se înfrâneze şi cer insistent ajutorul Domnului, fără a se deda trândăviei şi desfătării trupeşti. De aceea, nu se poate afirma că fecioria se dă părtinitor doar unora, pentru că atunci nu ar mai exista nici răsplată. Harisma fecioriei se dăruieşte tuturor celor care se însufleţesc să o câştige.

Exigenţe comune pentru monahi şi mireni

Cu toate acestea, căsătoria nu este dispreţuită în creştinism, ci dimpotrivă, binecuvântată, Canonul 51 apostolic excomunicând ("afurisind") pe oricine are scârbă sau dispreţ fie de căsătorie, fie de călugărie. Fecioria, care nu are valoare în sine, ci numai când este închinată Domnului, este unirea desăvârşită cu Dumnezeu. "Creştinul nu este chemat să aleagă între căsătoria şi vieţuirea întru feciorie, ci între două forme de căsătorie, adică între cea trupească şi cea duhovnicească", comenta Georgios Mantzaridis. Desigur, şi căsătoria între două persoane umane este chemată să aibă o dimensiune spirituală. De aceea, "duhul eshatologic şi ascetic, propriu vieţii feciorelnice, este necesar şi vieţii conjugale".

De altfel, Paul Evdokimov arăta, în "Taina iubirii", "că voturile monahale de ascultare, castitate şi sărăcie se regăsesc în viaţa fiecărui creştin". El a observat că ritul intrării în monahism face apel la simbolismul conjugal ("logodnic, "mire") şi că ritul vechi al căsătoriei prevedea tunderea, cu semnificaţia dăruirii celor doi soţi Domnului. Astfel, "căsătoria include interior starea monahală şi de aceea aceasta din urmă nu este taină". În aceeaşi idee, alt autor rus, Bukharev, aplicând voturile monahale căsătoriei, spunea: "Ne căsătorim pentru a aparţine, în iubirea conjugală, doar lui Dumnezeu (vot de castitate), pentru a fi călăuziţi numai de Dumnezeu (vot de ascultare) şi a nădăjdui doar în Dumnezeu (vot de sărăcie)". 

Particularităţi ale ascultării în lume

Georgios Mantzaridis sublinia că ascultarea este una pentru toţi credincioşii, fie monahi, fie mireni. Diferenţa stă numai în modul de manifestare sau "metodologie". Specific vieţii monastice este raportarea permanentă a ucenicului la părintele său duhovnicesc, "care poate fi întrebat şi poate da sfaturi pentru toate amănuntele vieţii cotidiene". În viaţa mirenilor însă, ascultarea faţă de duhovnic trebuie armonizată cu ascultarea soţilor unul de altul, a copiilor de părinţi, a subalternilor de superiori.

În acest sens, Tito Colliander, în "Calea asceţilor", exemplifica: "Soţia ta îţi spune să-ţi iei haina de ploaie, fă cum zice ea, şi faci ascultare. Un coleg de serviciu te roagă să-l însoţeşti o bucată de drum; du-te cu el, şi faci ascultare. Îţi dai seama că acest copil are nevoie să se ocupe cineva de el şi să-i ţină de urât; fă-o, pe cât posibil, şi faci ascultare. Nici ucenicul de mănăstire nu are mai multe prilejuri să facă ascultare decât ai tu, la tine acasă".

Totuşi, ascultarea în familie sau din lume este mai uşoară decât cea din monahism, sublinia mitropolitul Antonie Plămădeală, în "Ascultare şi libertate în viaţa monahală şi cea laică". Astfel, prima ţine de "firesc", pentru că "rudenia de sânge cheamă prin ea însăşi la relaţii strânse, la îndatoriri şi responsabilitate reciprocă, până la sacrificiu, pe când rudenia spirituală, în monahism, se formează greu".

Ascultarea monastică este asociată mai ales cu "tăierea voii", adică renunţarea la gândul propriu, la părerile şi dorinţele sale. În mod paradoxal, Sfântul Dorothei al Gazei susţinea, în Scrisori, că cine trăieşte în ascultare îşi face, de altfel, voia sa întotdeauna: "Sileşte-te pe tine la toate şi taie voia ta şi deprinzându-te, din harul lui Hristos, prin obişnuire, să-ţi tai voia ta, vei ajunge să o faci aceasta fără să te forţezi şi fără să te necăjeşti, ca şi când s-ar face totdeauna voia ta, aşa cum voieşti". Şi în alt loc, în Învăţături: "Fără să voiască să facă voia lui (monahul, n.r.), se află totdeauna făcând-o pe aceasta". Iar părintele Rafail Noica, în "Cultura Duhului", tălmăcea cuvântul sfântului în sensul că "Dumnezeu ştie mai bine decât mine ce vreau. Eu caut viaţa, dar o pot căuta smintit. Făcând ascultare în Duh, mă trezesc dintr-odată: "Păi, Doamne, asta-i ce voiam!" Până la urmă acesta este lucrul către care năzuiam".

Ne înfrânăm pentru a ne tămădui de afectele iraţionale

În general, omul lumesc refuză înfrânarea, atât cea alimentară, adică postul, cât şi abstinenţa conjugală. Şi aceasta, în mare măsură din cauza necunoaşterii sensului înfrânării. Nu puţini chiar dintre creştinii zilelor noastre care se căsătoresc au părerea că de acum se pot îndulci în voie de plăcerea trupească fără ca ea să mai fie considerată păcat. Ei nu înţeleg ce rost ar mai avea de acum înfrânarea, chiar dacă o mai practică, în virtutea obişnuinţei, în unele posturi. Este o concepţie cu totul străină de duhul Ortodoxiei.

"Afectele, explica Sfântul Maxim Mărturisitorul lui Talasie, acestea ca şi celelalte, nu au fost create la început împreună cu firea oamenilor." Plăcerea ca şi durerea sunt afecte, ambele putând fi conforme cu firea, sau nefireşti. La Înviere, când vom fi ca îngerii, care nici nu se însoară, nici nu se mărită, atracţia trupească, afectul plăcerii sensibile, va dispărea. Însă cât încă suntem în lume, "puterile răului îşi ascund lucrările în sânul afectelor naturale, pentru ca biciuindu-le pe acestea să le facă a se transforma din pricina necesităţilor firii în afecte contrare firii".

Domnul Hristos a luptat cu ispita plăcerii, când demonul l-a îndemnat să prefacă pietrele în pâine, cu ispita durerii pe drumul pătimirilor şi la răstignire, dar nu a fost biruit nici de plăcere, nici de frica durerilor. Dimpotrivă, după cum teologhiseşte Sfântul Maxim Mărturisitorul: "După ce a dezbrăcat aşadar Domnul Căpeteniile şi Stăpâniile la prima încercare a ispitelor în pustiu, tămăduind latura de plăcere a părţii pătimitoare a întregii firi, le-a dezbrăcat din nou în vremea morţii, eliminând de asemenea latura de durere din trăsătura pătimitoare a firii". "Iar acest efect din firea Lui omenească, explica părintele Dumitru Stăniloae, se prelungeşte în general în firea tuturor oamenilor care intră în comunicare cu El." Aşadar, şi noi putem înfrânge plăcerea şi frica de durere pe care le avem în firea noastră înrudită cu iraţionalitatea animală, dar numai împărtăşindu-ne de harul şi Tainele dumnezeieşti.

Creştinul este administrator al bunurilor, şi nu stăpân al lor

În timp ce monahul îşi asumă neavuţia sau sărăcia de bunăvoie, mirenii învaţă cumpătarea în cele materiale şi, uitându-se la semenii lor mai săraci, renunţă de bunăvoie la ceea ce au, dăruind şi altora.

Sfântul Ioan Sinaitul în "Scara" îndemna spre neavuţie sau sărăcia de bunăvoie, enumerând câteva beneficii ale ei: "Lepădarea grijilor, lipsa de îngrijorare a vieţii, călătorie neîmpiedicată, înstrăinarea de întristare, credinţa în porunci".

Aşa cum remarca Georgios Mantzaridis, "după învăţătura creştină, omul este iconom sau chivernisitor al bunurilor aflate la dispoziţia lui, nu stăpân al acestora". Despărţind pe "al meu" de "al tău", observa Sfântul Ioan Gură de Aur în "Omilie la Fapte", a pătruns dezbinarea între oameni. Filosoful francez Blaise Pascal nota şi el în "Cugetări": "Al meu, al tău... iată obârşia şi imaginea uzurpării întregului pământ".

Aşadar, creştinul este îndemnat să se privească pe sine nu ca deţinător sau proprietar, sau patron, ci ca un smerit administrator al bunurilor lui Dumnezeu. El va trebui să administreze aceste bunuri spre împlinirea trebuinţelor sale stricte de hrană şi îmbrăcăminte, dar şi ale aproapelui, după putere: "Având hrană şi îmbrăcăminte, cu acestea vom fi îndestulaţi" (I Timotei 6, 8).

Critica idealului ascetic

De asemenea, cei care nu sunt angajaţi pe drumul ascetic şi îngust al mântuirii îi judecă pe monahi ca egoişti care urmăresc numai propria lor mântuire, fiinţe iresponsabile şi incapabile să îşi asume responsabilitatea vieţii de familie. Alţii, precum filosoful german Friedrich Nietzsche, în "Despre genealogia moralei", dedică o întreagă parte a unei cărţi, cea de-a treia, criticii idealului ascetic monahal. Nietzsche consideră că cele trei elemente ale idealului ascetic - sărăcia, "umilinţa" (ascultarea, am spune noi) şi castitatea - nu ţin de morală şi de virtuţi, ci reprezintă, pur şi simplu, "condiţiile cele mai favorabile unei spiritualităţi superioare".

Toate marile spirite practică o anumită renunţare, în sensul voturilor monahale, pentru a se putea dedica, în linişte, actului de zămislire a unei opere. El enumeră câţiva mari filosofi - Heraclit, Platon, Descartes, Spinoza, Leibniz, Kant - care nu au fost căsătoriţi, ca argumente în favoarea tezei că o căsnicie ar fi o "piedică fatală" pentru afirmarea plenară a unui mare spirit. Castitatea, în opinia sa, este necesară unui filosof sau artist din considerente aşa-zis profesionale, deontologice, şi nu religios-morale. El nu trebuie să îşi consume energia însoţindu-se cu o femeie, ci să îşi conserve întreaga vigoare psihică şi fizică pentru împlinirea destinului său spiritual. 

Problemele spirituale nu sunt urmarea ascezei, ci a excesului

Bolile psihice sau nevrozele apar numai atunci când oamenii fac excese, ele nu sunt generate de idealul creştin, al cărui scop este tocmai tămăduirea omului, pe ambele dimensiuni, spirituală şi trupească. Spre exemplu, se dezvoltă o nevroză când oamenii caută să se înfrâneze mai mult decât le stă în putere sau când greşesc împlinirea vocaţiei proprii. Astfel, cum sesiza pertinent Georgios Mantzaridis, "reducerea fecioriei la trup poate duce la dezastruoase stări de spirit, precum sunt egocentrismul, caracterul antisocial, lipsa compătimirii, trufia şi asprimea". Alegerea fecioriei în mod superficial, "la ambiţie" sau ca reacţie la un complex de inferioritate, îi expune pe amatori la "grave pericole psihice şi spirituale". De aceea, cum spunea şi Paul Evdokimov, în "Taina iubirii": "A venit momentul să afirmăm plenitudinea căsătoriei, starea ei de har, şi de a elibera conştiinţa conjugală de complexele impuse".

De asemenea, se pot ivi dificultăţi spirituale când cei din lume vor să trăiască în duhul acriviei monahale, neglijându-şi îndatoririle familiale şi de serviciu, sau când monahii cad pradă duhului mirean al pogorămintelor. De aceea, accentua Mantzaridis, "este greşit ca metodologia monahismului să se transfere la familia care locuieşte în lume". Altfel, apar probleme spirituale precum: lipsă de curaj, dependenţă, lipsă de libertate şi fobie faţă de societate, iar în cazul monahilor intervine laxitatea sau tulburarea. Cu toate acestea, elemente precum ţinerea canonului de citire şi meditare a textelor sfinte, de rugăciune şi asceză trupească, concluziona Mantzaridis, "pot inspira sau, folosite printr-o aplicare analoagă, pot ajuta viaţa duhovnicească a credincioşilor".

sursa: Ziarul Lumina