Părinte profesor, majoritatea credincioşilor însoţesc rugăciunile lor cu metanii. Cât de mult ajută metaniile şi ce simbolizează concret acest gest?
Metania şi închinăciunea sunt, în evlavia şi practica ortodoxă, semne ale smereniei şi pocăinţei omului pentru păcatele sale, ale recunoaşterii imperfecţiunilor şi nedeplinătăţilor lui, o mărturisire, chiar şi prin gest, a păcătoşeniei omului; şi cerere de ajutor din partea lui Dumnezeu. Îngenunchind, omul îşi recunoaşte căderea în păcat, nevrednicia sa, iar ridicându-se căit, se smulge din ghearele păcatului şi se înalţă în orizontul virtuţilor, care îl apropie de Dumnezeu, până la deplina asemănare cu El. Precum Botezul creştin este moarte şi înviere împreună cu Hristos, metaniile, ca forme ale pocăinţei, însoţind adesea "Botezul lacrimilor" sau starea de pocăinţă neîncetată a sufletului, sunt, pe de o parte, recunoaştere a căderii în care l-a aruncat pe om păcatul, iar pe de altă parte, renaştere spirituală, reînviere duhovnicească, înălţare către lumea spirituală a virtuţilor creştine.
Mult mai mult decât o simplă părere de rău pentru păcatele trecute, metania, fie ea mare sau mică (închinăciune), din grecescul "metanoia", vădeşte intenţia de "schimbare a minţii", modificare a felului de a gândi, ceea ce duce la o transformare în planul vieţii spirituale.
O întrebare care revine frecvent este dacă sunt îngăduite sau nu metaniile şi îngenuncherea în perioada dintre Învierea Domnului şi Pogorârea Duhului Sfânt?
Dintre canoanele ortodoxe, trei ne ajută în mod deosebit să găsim o interpretare în duhul Tradiţiei a acestei practici.
Astfel, canonul al 20-lea al Sinodului întâi Ecumenic (Niceea, 325) reglementează: "Deoarece sunt unii care îşi pleacă genunchii Duminică şi de la Paşti până la Rusalii, pentru ca toate să se păzească în acelaşi fel, în fiecare parohie (eparhie), Sfântului Sinod i s-a părut ca rugăciunile să fie aduse lui Dumnezeu stând în picioare". Precum putem observa, acest canon încearcă să impună şi să generalizeze practica săvârşirii rugăciunii personale şi a participării la slujbele din perioada Cincizecimii "stând în picioare".
Sfântul Vasile cel Mare, în canonul 91, arătând legătura dintre "Ziua Domnului" şi perioada Cincizecimii, ca o vieţuire în bucuria Învierii Domnului, spune: "Apoi şi Cincizecimea întreagă este semn de aducere aminte a Învierii ce se aşteaptă în veacul viitor. Că acea una şi întâia zi, de şapte ori înşeptindu-se, constituie cele şapte săptămâni ale Sfintei Cincizecimi... în care zi, orânduielile Bisericii ne-au învăţat să preferăm felul de a sta drept la rugăciune, spre a ne aduce lămurit aminte, ca oarecum să ne strămutăm mintea noastră de la cele prezente la cele viitoare".
Mai târziu, Sinodul Trulan (Constantinopol, 692), prin canonul 90, precizează: "Am primit în mod canonic, de la Dumnezeu purtătorii Părinţii noştri, să nu plecăm genunchii în duminici, cinstind (astfel) Învierea lui Hristos. Drept aceea, ca să nu nesocotim chipul lămurit al ţinerii acestei (porunci), rânduim (poruncim) limpede credincioşilor, ca sâmbăta, după intrarea cea de seară a preoţilor în altar, potrivit obiceiului care se ţine (în vigoare) nici unul să nu plece genunchii până duminică seara următoare, când (în care) după intrarea în vremea luminândei, plecând îndată genunchii, în chipul acesta să aducem rugăciunile (noastre) Domnului". Acest canon lărgeşte practica rostirii rugăciunilor personale sau comunitare fără a pleca genunchii, adică în picioare, şi la "Ziua Domnului" sau Duminica.
Sfinţii Părinţi au interzis îngenuncherea în "Ziua Domnului" - Duminica şi în perioada pascală, iniţial doar în Săptămâna luminată, apoi până la Înălţarea Domnului, iar mai târziu până la slăvitul praznic al Cincizecimii, dintr-o astfel de raţiune. Însă, precum putem constata, ea nu s-a generalizat nici măcar în privinţa Duminicii, astfel încât atât în cadrul diferitelor Biserici Ortodoxe locale, dar chiar şi în sânul comunităţilor acestora, există o varietate de forme de manifestare a evlaviei creştine, care nu alterează cu nimic ortodoxia credinţei.
Prin urmare, metaniile sau îngenuncherile făcute în perioada pascală nu sunt incompatibile cu calitatea de bun creştin, nu aduc atingere fondului doctrinar revelat şi nici normelor canonice. Cel ce le cunoaşte şi le respectă procedează foarte corect, pentru că ele, dincolo de a fi fost alcătuite în vremuri ce par astăzi desuete omului contemporan, exprimă glasul sau "duhul" Bisericii şi poartă autoritatea Sfinţilor Părinţi, de Dumnezeu inspiraţi.
Însă în situaţia în care mai există în "trupul tainic" al Domnului - Biserica Sa -, persoane care nu cunosc aceste reglementări canonice, nu trebuie impus adevărul cu indignare şi ca un reproş, ci trebuie recomandată respectarea lui, fără a tulbura şi supăra pe cineva, toate acestea în duhul iubirii şi al blândeţii creştine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu