vineri, 13 noiembrie 2009

Sfântul Ioan Gură de Aur - despre dragoste




din “Omilii la Epistola catre Romani”

„Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri” (Romani 13, 1).
Despre această problemă vorbeşte mult Apostolul şi în alte epistole ale sale, supunând pe cei cârmuiţi cârmuitorilor, după cum supune şi pe slugi stăpânilor. Aceasta o face ca să arate că Hristos a introdus legile Sale nu cu scopul de a răsturna ordinea obştească a statului, ci în scop de mai bună îndreptare, şi totodată ne învaţă să nu ne implicăm în lupte prosteşti şi prisositoare. Sunt de ajuns intrigile şi certurile ce sunt pricinuite de adevăr şi dreptate, şi prin urmare nu trebuie să ne adăugăm singuri ispite şi tulburări. Dar acum ia seama cum Apostolul a vorbit despre acestea tocmai la timpul potrivit. Într-adevăr, că după ce mai înainte ne-a cerut o mare cugetare, şi după ce ne-a pregătit de a fi folositori şi duşmanilor, ca şi prietenilor, şi celor ce sunt în strâmtorare, ca şi celor ce se găsesc în îmbelşugare, şi celor ce au nevoie, ca şi celor ce nu au, şi cu un cuvânt ne-a făcut de a fi folositori tuturor fără excepţie; după ce în fine ne-a îndrumat spre acea viaţă pe măsura îngerilor, căci ne-a depărtat de mânie şi a înfrânat uşurătatea şi prostia care ne pasc adeseori, iar prin toate acestea ne-a limpezit cugetul, iată că la urmă vine şi introduce şi acest sfat prielnic şi folositor. Dacă cei nedreptăţiţi trebuie a răsplăti cu bine pe împilătorii lor, apoi cu atât mai mult e demn de a se supune celor ce le fac bine. Însă aceasta Apostolul o pune cam pe la sfârşitul sfatului pe care-l dă; acum el nu ne pune înainte astfel de raţionamente, ci numai datoria pe care o avem de a face acestea. El arată că porunca aceasta este dată tuturor fără excepţie, şi preoţilor, şi monahilor, iar nu numai celor din lume, şi de aceea chiar de la început a proclamat acest principiu, zicând: „Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri”, adică chiar de ar fi Apostol, sau Evanghelist, sau profet, sau orice, căci o astfel de supunere nu jigneşte întru nimic evlavia. Şi nu zice pur şi simplu „să asculte”, ci „să se supună”. Dreptul principal al unei astfel de legiuiri este al lui Dumnezeu; de aceea şi pune înaintea credincioşilor acest raţionament drept, că aceasta este poruncită de Dumnezeu: „Că nu este stăpânire, zice, fără numai de la Dumnezeu”. Dar ce spui? Aşadar orice stăpânitor este hirotonisit şi aşezat de Dumnezeu în slujba de stăpânitor? „Nu am spus aceasta – zice – şi nici că este vorba de fiecare dintre stăpânitori; ci deocamdată eu vorbesc de faptul în sine. A fi stăpâniri, şi unii să stăpânească, iar alţii să fie stăpâniţi, toate acestea nu se petrec în lume la voia întâmplării, nu se perpetuează printre popoare ca nişte valuri de mare purtate de vânt încoace şi încolo, ci toate sunt lucrarea lui Dumnezeu şi a tainicei Lui înţelepciuni”. De aceea nici n-a zis că „nu este stăpânitor, decât numai de la Dumnezeu”, ci vorbeşte de lucrul de sine, zicând: „că nu este stăpânire, fără numai de la Dumnezeu, şi stăpânirile care sunt rânduite”. Aşadar, ca şi acolo unde zice un înţelept că: „De la Dumnezeu se dă bărbatului femeie” (Proverbe 19, 14) tot acela zice că şi nunta a făcut-o Dumnezeu şi că El este Cel ce uneşte bărbat cu femeie, deşi vedem pe mulţi care se unesc unii cu alţii în rău, şi nu în puterea Tainei Nunţii, şi acest fapt noi nu-l atribuim lui Dumnezeu. Dar după cum a zis Hristos: „N-aţi citit că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat şi femeie? Şi a zis: Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de femeia sa, şi vor fi amândoi un trup” (Matei 19, 4-5), tot aşa şi acel înţelept, explicând, zicea că de la Domnul i se dă bărbatului femeie. Dar fiindcă egalitatea în cinste de multe ori atrage după sine sfadă şi luptă, de aceea Dumnezeu a făcut multe stăpâniri şi multe supuneri în acelaşi timp: ca de pildă între bărbat şi femeie, între fiu şi părinte, între cel bătrân şi cel tânăr, între rob şi slobod, între dascăl şi ucenic, între stăpânitor şi stăpâniţi. Şi de ce să te minunezi că aşa se petrece cu comunităţile omeneşti, când vedem că acelaşi lucru l-a făcut şi cu trupul nostru? Fiindcă nici aici El n-a făcut deopotrivă în cinste toate mădularele, ci pe unele le-a făcut superioare, iar pe altele inferioare; pe unele ca să stăpânească pe celelalte, iar pe altele ca să fie stăpânite. Acest fapt l-ar putea vedea cineva şi printre animalele necuvântătoare, ca de pildă printre albine, printre cocori, printre turmele de oi sălbatice. Dar nici chiar marea nu este lipsită de aceasta ordine înţeleaptă, căci şi acolo multe specii de peşti se pun în subordinea unuia dintre ei, şi sunt astfel comandate încât fac călătorii foarte întinse, în cea mai perfectă ordine. Anarhia pretutindeni este un mare rău şi pricină a tuturor tulburărilor.
Aşadar, după ce a spus de unde este stăpânirea, a adăugat imediat: „Pentru aceea, cel ce se împotriveşte stăpânirii, se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu” (13, 2). Ai văzut unde a ridicat această problemă, cum i-a înfricoşat pe ascultători şi cum a arătat că îndeplinirea acestei porunci este din datorie? Ca să nu zică credincioşii că „ne înjoseşti şi ne faci vrednici de dispreţuit, ca noi, care avem făgăduinţa a ne bucura de bunurile împărăţiei celei cereşti, să fim supuşi stăpânitorilor lumii acesteia”, iată că Apostolul arată că făcând aceasta ei se supun nu stăpânitorilor vremelnici, ci lui Dumnezeu Însuşi. Însă Apostolul nu zice chiar aşa, ci cu ideea contrară îşi înfricoşează ascultătorii, şi face lucrurile înţelese, zicând că cel ce se împotriveşte stăpânitorului se luptă cu Dumnezeu, Care a legiuit toate acestea.
Prin toate mijloacele el încearcă a arăta ascultătorilor, că noi dăm această supunere stăpânitorilor nu dintr-un capriciu sau pentru mulţumirea lor, ci din datoria pe care o avem de a ne supune. Cu chipul acesta, chiar şi stăpânitorii cei necredincioşi puteau fi atraşi la evlavie şi la credinţa creştină, în acelaşi timp şi credincioşii se supuneau stăpânirilor fără murmur.
Se clevetea mult în vremurile acelea, şi Apostolii erau defăimaţi ca aducători de inovaţii şi de împotrivire, şi erau acuzaţi că nu numai vorbeau, ci şi făceau totul pentru răsturnarea legilor obşteşti. „Deci – zice – când tu vei arăta pe Stăpânul nostru, al tuturor, Care ne sfătuieşte a face aşa, atunci vei astupa şi gurile celor ce ne defăimau că introducem inovaţii, iar în acelaşi timp vei putea vorbi cu mult curaj şi despre dogmele credinţei şi ale adevărului. Deci să nu te ruşinezi de o astfel de supunere, căci Dumnezeu le-a legiuit toate acestea, şi tot El este grozav răzbunător al celor ce-L dispreţuiesc. El nu-ţi va aplica o pedeapsă oarecare, ci pe cea mai mare, şi nimic nu te va putea scăpa de acea pedeapsă, oricât te-ai împotrivi, ci vei suferi cea mai cruntă osândă – şi din partea oamenilor, căci nimeni nu-ţi va veni în ajutor, dar şi din partea lui Dumnezeu, pe Care Îl mânii contra ta”.
Toate acestea lăsându-le a se înţelege, zice: „Iar cei ce se împotrivesc îşi vor lua osândă”. Apoi arătând şi câştigul ce-l vor avea după această frică, îi convinge şi prin argumente raţionale să se supună, zicând astfel: „Căci dregătorii nu sunt frică pentru fapta bună, ci pentru cea rea” (13, 3).
Fiindcă prin vorbele dinainte el i-a rănit adânc şi i-a înfricoşat, apoi iarăşi îi ridică, şi, ca şi un doctor înţelept, le aplică doctorii plăcute, şi-i mângâie zicând: „De ce te-ai spăimântat? De ce tremuri? Nu cumva dregătorul ceartă pe cel ce face bine? Nu cumva el este înfricoşător celor ce se îndeletnicesc cu faptele cele bune?”. De aceea şi spune: „Voieşti, deci, să nu îţi fie frică de stăpânire? Fă binele şi vei avea laudă de la ea”. Vezi cum îi împrieteneşte cu stăpânitorul, pe care îl arată chiar lăudător al lor? Ai văzut cum le-a alungat neîncrederea în el?
„Căci ea este slujitoare a lui Dumnezeu spre binele tău” (13, 4).
„Atât de departe este el – zice – de a te înspăimânta, încât te şi laudă; şi atât de departe este de a te împiedica în fapta bună, încât chiar el însuşi conlucrează cu tine în săvârşirea ei. Deci când tu îl ai şi lăudător, şi ajutător, de ce să nu te supui? Căci el şi în alt mod contribuie la uşurinţa faptei bune, deoarece pe cei răi îi pedepseşte, pe când pe cei buni îi răsplăteşte şi-i cinsteşte, şi cu un cuvânt el conlucrează la îndeplinirea voii lui Dumnezeu”. De aceea l-a şi numit slujitor al lui Dumnezeu.
Gândeşte-te bine: eu, de pildă, sfătuiesc pe fiecare să fie prudent, dar şi dregătorul acelaşi lucru îl spune prin legile pe care le aplică; îndemn pe fiecare să nu fie lacom şi nici să nu răpească dreptul altuia, dar şi dregătorul pentru asemenea fapte este pus să judece. Aşa că el este conlucrător nouă şi ajutător, şi pentru aceasta a fost trimis de Dumnezeu. Deci din amândouă părţile el este de respectat: şi pentru că a fost trimis de Dumnezeu, şi pentru că îndeplineşte astfel de slujbă.
„Iar dacă faci rău, teme-te”. Aşadar nu dregătorul este cel care ne pricinuieşte teamă, ci răutatea noastră. „Că nu în zădar poartă sabia”. Ai văzut cum l-a înarmat ca pe un soldat înspăimântător şi cum l-a pus înaintea celor ce greşesc? „Că ea este slujitoare a lui Dumnezeu şi răzbunătoare a mâniei Lui, asupra celui ce săvârşeşte răul”. Ca nu cumva auzind iarăşi de osândă şi pedeapsă, de sabie şi de răzbunare, să fugi de el în chip neînţelept, adaugă din nou că el îndeplineşte legea lui Dumnezeu.
Şi ce este dacă nici el nu ştie, şi poate de multe ori greşeşte? Dar Dumnezeu a aşezat lucrurile în acest mod. Deci, dacă şi pedepsind, şi cinstind, el slujitor al lui Dumnezeu este, săvârşind fapta bună şi alungând răul, ceea ce voieşte şi Dumnezeu, de ce să te cerţi cu El, care ne aduce atâtea bunuri şi ne înlesneşte în toate ale noastre?!
Mulţi la început îndeletnicindu-se cu fapta bună de frica dregătorilor, după aceea fac aşa şi pentru frica de Dumnezeu. Pe oamenii proşti nu-i pot înfricoşa atât cele viitoare, pe cât cele prezente. Cel ce pregăteşte mai dinainte sufletele celor mai mulţi cu frica şi cu cinstea, ca astfel să devină mai pricepuţi în învăţătura cuvântului lui Dumnezeu, unul ca acesta este numit după dreptate slujitorul lui Dumnezeu.
„De aceea este nevoie să vă supuneţi, nu numai pentru mânie ci şi pentru conştiinţă”(13, 5).
Dar ce vrea să zică „nu numai pentru mânie”? „Nu numai că nesupunându-te tu te împotriveşti lui Dumnezeu, şi nu numai că prin aceasta îţi cauzezi singur mari rele, şi din partea lui Dumnezeu şi din partea stăpânitorilor, dar şi pentru aceea, că stăpânitorul devine binefăcătorul tău în cele mai mari nevoi, căci el este cel ce promovează pacea şi protectorul instituţiilor civile. Cele mai multe bunuri prin aceste stăpâniri se acordă cetăţilor, şi dacă vei desfiinţa aceste stăpâniri, toate vor pieri, şi nu numai cetatea, nici numai ţara, sau casa ori târgul, ci nimic nu va putea sta; totul se va răsturna pe dos, şi cei mai tari vor înghiţi pe cei mai slabi. Aşa că de nu ar urmări pe cel nesupus şi neascultător cineva, chiar şi atunci tu trebuie a te supune, ca să nu te arăţi că eşti lipsit de cuget şi nerecunoscător către binefăcătorul tău.
„Că pentru aceasta plătiţi şi dări. Căci (dregătorii) sunt slujitorii lui Dumnezeu, stăruind în această slujire neîncetat” (13, 6).
Lăsând la o parte enumerarea tuturor binefacerilor aduse de dregători cetăţilor, ca de pildă buna ordine, pacea şi celelalte slujbe, precum cele cu privire la armată şi la cei ce săvârşesc treburile publice, iată că Apostolul, printr-un singur argument, pe toate le arată „Cum că dregătorul îţi face bine, zice, însuţi tu mărturiseşti plătindu-i leafa”. Bagă de seamă înţelepciunea lui Pavel, căci tocmai ceea ce le părea tuturora a fi mai grea dintre toate cerinţele, tocmai pe aceea o dă ca exemplu de îngrijirea dregătorilor. De ce – zice – plăteşti tu darea către împărat? Nu oare pentru că el se îngrijeşte? Nu oare pentru că el este întâiul promotor al îngrijirii publice îi plătim noi leafa? Noi n-am fi plătit, dacă am fi ştiut de la început că nu vom câştiga din această purtare de grijă a lui. Dar tocmai pentru aceasta, încă dintru început, după consimţământul obştesc, toţi au crezut de cuviinţă ca stăpânitorii să fie întreţinuţi de noi, căci ei, neglijând afacerile lor, se îngrijesc de treburile obşteşti, şi în acest scop ei îşi cheltuiesc toată vremea şi energia lor, iar ale noastre toate sunt astfel în siguranţă.
Deci, după ce spune de chestiunile de dinafară, iarăşi se întoarce la cele spuse mai înainte, căci pe credincios aceasta mai cu seamă îl atrage la supunere, şi arată că aşa voieşte Dumnezeu, pentru care şi încheie cu sfatul: „Că slujitori ai lui Dumnezeu sunt”. Apoi arătând şi ostenelile dregătorilor şi necazul lor cel mare, a adăugat: „stăruind în această slujire neîncetat”, adică aceasta le este viaţa şi ocupaţia lor, pentru ca tu să te bucuri de pace. De aceea şi într-o altă epistolă porunceşte nu numai de a se supune, ci şi de a se ruga pentru ei, arătând şi folosul ce-l au dacă vor face aceasta: „Ca să petrecem viaţă paşnică şi liniştită, întru toată cuvioşia şi bună-cuviinţa” (I Timotei 2, 2).
Nu puţin contribuie ei la starea vieţii prezente de a ne înarma, de a respinge pe duşmani, de a împiedica pe cei ce se răscoală prin cetăţi şi de a împrăştia toate neînţelegerile. Să nu-mi spui că acela, bunăoară, îşi întrebuinţează în rău slujba; uită-te numai la buna podoabă a acestei rânduieli, şi atunci vei vedea şi aici marea înţelepciune a Celui ce a rânduit aceasta dintru început.
„Daţi deci tuturor cele ce sunteţi datori: celui cu darea, darea; celui cu vama, vamă; celui cu teamă, teama; celui cu cinstea, cinste. Nimănui cu nimic nu fiţi datori decât cu iubirea unuia faţă de altul; că cel ce iubeşte pe aproapele a împlinit legea” (13, 7-8).
Aşadar Apostolul, interesându-se de viaţa lor, le porunceşte să plătească nu numai dajdie, ci şi cinste, şi frică. Dar cum tot el mai sus zicea: „Voieşti, deci, să nu îţi fie frică de stăpânire? Fă binele!”, acum zice: „Daţi celui cu teama, teamă”. El vorbeşte aici de cinstea cea mare pe care o datorăm dregătorilor, iar nu de frica unei conştiinţe rele, de care a dat a se înţelege mai sus. Şi nici n-a întrebuinţat în cuvintele sale verbul obişnuit daţi , ci daţi ceea ce datoraţi , după care imediat a şi adăugat acele datorii. Cel ce le îndeplineşte este dator să facă aşa, fiindcă faptul este din datorie, iar nu din plăcere, şi dacă nu face aşa, va fi pedepsit ca nerecunoscătorii. Aşadar, să nu crezi că te înjoseşti şi ţi se va vătăma întru ceva demnitatea înţelepciunii tale dacă, dregătorul fiind prezent prin preajmă, tu te ridici în picioare, sau dacă îţi descoperi capul înaintea lui. Fiindcă dacă chiar neamurile au legiuit aceasta faţă de dregători, apoi cu atât mai mult trebuie a face aceasta credincioşii. Dar dacă spui că ţie ţi s-au încredinţat lucruri mai mari, apoi află că nu este acum timpul tău, căci aici tu eşti străin şi trecător. Va veni timpul când tu te vei arăta ca fiind mai strălucit decât toţi; acum însă „viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu; iar când Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru slavă” (Coloseni 3, 3-4). Aşadar, nu căuta răsplată în viaţa aceasta trecătoare, ci chiar de ar trebui să stai înaintea dregătorului cu frică, totuşi să nu crezi că aceasta este nedemn de nobleţea ta. Dumnezeu voieşte aşa, ca dregătorul care este rânduit de El să aibă puterea Sa. Când, chiar cel ce nu ştie nimic rău de el, şi încă se prezintă cu frică înaintea judecătorului, apoi cu atât mai mult se va teme cel ce face rele. Dar apoi dând cinstea cuvenită dregătorului, chiar tu vei fi cel mai strălucit, fiindcă din a cinsti pe cineva nu poate să rezulte a fi tu dispreţuit, ci numai din a-l necinsti. Atunci şi dregătorul te va admira mult, şi dacă ar fi chiar necredincios, totuşi prin acest fapt el va slăvi pe Stăpânul tău.
„Nimănui cu nimic nu fiţi datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul”. Iarăşi aleargă la mama tuturor bunurilor, iarăşi se întoarce către dascălul şi obârşia oricărei fapte bune, şi arată că şi aceasta este o datorie, ba încă nu de aceeaşi valoare cu darea şi dijma, ci cu mult mai mare, fiindcă ni se cere de-a o avea încontinuu. El voieşte ca niciodată să nu fim datori cu dragostea, sau mai bine zis să fim pururea datori, să nu o plătim de tot, ci într-una să fim datori. Astfel este această datorie, ca noi să o plătim într-una, şi pururea să fim datori. Deci spunând că noi trebuie a iubi pururea, la urmă adaugă şi folosul ce-l avem de aici, zicând: „Că cel ce iubeşte pe aproapele, legea a împlinit”. Să nu-ţi închipui, deci, că a iubi este dintr-o favoare, căci aceasta încă este o datorie. Tu datorezi dragoste fratelui tău pentru înrudirea duhovnicească ce o ai cu el; şi nu numai pentru aceasta, ci pentru că suntem mădulare unul altuia, şi dacă ea lipseşte, atunci totul s-a nimicit. Deci iubeşte pe fratele tău, fiindcă dacă din această iubire câştigi atâtea, că ai împlinit întreaga lege, apoi ca unul ce vei fi recompensat pentru aceasta, tu ai datoria să-l iubeşti.
„Pentru că (poruncile): Să nu săvârşeşti adulter; să nu ucizi; să nu furi; să nu mărturiseşti strâmb; să nu pofteşti… şi orice altă poruncă ar mai fi, se cuprind în acest cuvânt: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (13, 9).
El nu zice simplu „să împlineşti”, ci „se cuprind”, adică arată că în dragoste se recapitulează pe scurt toate faptele prevăzute de lege. Căci începutul şi sfârşitul virtuţii este dragostea, şi orice virtute pe ea o are ca rădăcină, şi scop, şi vârf al tuturor bunurilor. Şi dacă ea este şi începutul şi sfârşitul bunurilor, apoi ce poate fi deopotrivă cu ea? Dar bagă tu de seamă că Apostolul nu cere o dragoste oarecare, ci o dragoste mare, căci n-a zis simplu „iubeşte pe aproapele tău”, ci „ca pe tine însuţi”. De aceea şi Hristos zicea că în dragoste se încheie toată Legea şi proorocii. Şi arătând cele două feluri de dragoste, priveşte unde a ridicat-o pe cea de-a doua: „Cea dintâi poruncă este să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău”, după care adaugă şi pe a doua, zicând: „iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 29). Ce ar putea fi egal cu această iubire de oameni? Ce ar putea fi comparat cu această blândeţe? Când noi necontenit ne depărtăm de El prin faptele noastre, iată că pune dragostea noastră alăturea de cea către El, şi o numeşte deopotrivă cu aceea. Şi tocmai pentru aceasta punând şi măsură egală între amândouă felurile de dragoste, pentru cea dintâi zice: „din toată inima ta, şi din tot sufletul tău”, iar pentru dragostea cea către aproapele: „ca pe tine însuţi”. Pavel însă vorbeşte numai de dragostea cea de-a doua, dragostea către aproapele, care dacă lipseşte, apoi cu nimic nu ne va folosi cea dintâi. După cum noi când iubim pe cineva zicem: „Dacă iubeşti pe acela, pe mine mă iubeşti”, tot aşa şi Hristos, arătând aceasta, zice: „la fel ca aceasta este”, şi tot de aceea zicea şi lui Petru: „De Mă iubeşti, paşte oile Mele” (Ioan 21, 16).
„Iubirea nu face rău aproapelui; iubirea este deci împlinirea legii” (13, 10).
Ai văzut cum dragostea către aproapele are amândouă însuşirile în sine? Pe de o parte depărtarea de rele, căci zice: „nu face rău”, iar pe de altă parte lucrează faptele bune, căci zice: „iubirea este deci împlinirea legii”, adică, nu ne inspiră numai învăţătura pe scurt a celor ce trebuie a face, ci şi îndeplinirea faptelor bune tot dragostea este care o face mai cu uşurinţă. Căci dragostea nu se încearcă numai ca să ne înveţe a afla cele ce ne sunt de folos, ceea ce este de datoria legii, ci ne ajută chiar şi în săvârşirea acelora, şi cu un cuvânt ea ne pune în poziţie de a îndeplini fapta bună în totalitatea ei, iar nu numai în parte.
Să ne iubim, deci, unii pe alţii, căci prin aceasta dăm dovadă că iubim pe Dumnezeu, Care ne iubeşte pe noi. Printre oameni se întâmplă, că dacă iubeşti pe cel iubit şi de altul, se răscoală acesta, pe când aici, el ne cere ca să luăm şi noi parte la această dragoste, iar pe cel ce nu ia parte îl urăşte. Dragostea omenească este plină de invidie şi zavistie, pe când cea dumnezeiască este scutită de orice patimă, şi de aceea caută tovarăşi în iubire, căci zice: „Iubeşte şi tu împreună cu Mine, şi atunci te voi iubi şi Eu mai mult”. Ai auzit cuvintele acestui înflăcărat iubitor? „Dacă vei iubi – zice – pe cei ce-i iubesc Eu, atunci voi crede că şi Eu sunt iubit de tine cu înflăcărare”. El doreşte cu tărie mântuirea noastră, iar aceasta a arătat-o dintru început, căci ascultă ce a zis când a făcut pe om: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră”, şi iarăşi: „să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facerea 1, 26; 2, 18), iar când ei au păcătuit, priveşte iarăşi cu câtă blândeţe i-a certat, căci n-a zis: „O! Netrebnicule şi cu totul pângăritule; tu care ai luat de la mine atâtea binefaceri, după toate acestea te-ai încrezut diavolului, şi lăsând la o parte pe binefăcătorul tău, ai dat ascultare diavolului?!”, ci iată ce-i spune: „Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci” (Facerea 3, 11). Este întocmai după cum procedează şi tatăl cu copilul său, căruia poruncindu-i să nu se atingă de cuţit, el nu ascultă, însă după ce se răneşte, îi zice: „Şi pentru ce te-ai rănit? Desigur, fiindcă nu m-ai ascultat”. Ai auzit cuvinte ieşite din gura prietenului, şi nicidecum din a stăpânului? Din gura prietenului dispreţuit, şi nici aşa depărtat de cel ce l-a dispreţuit? Deci pe El să-L imităm, şi când certăm pe cineva, să păstrăm aceeaşi blândeţe. Şi pe Eva tot cu aceeaşi blândeţe o ceartă, şi mai drept vorbind nu a fost certare, ci toate cele ce i-a zis au fost numai spre povăţuire şi îndreptare, şi spre siguranţă în viitor. Dar către şarpe n-a zis nimic, căci el a fost urzitorul tuturor relelor, şi prin urmare nu avea pe cine să arunce şi el vinovăţia, pentru care l-a şi pedepsit foarte greu. Şi nu s-a oprit numai aici, ci a poruncit ca şi pământul să se împărtăşească de blestem. Dar dacă i-a scos din rai, şi i-a pedepsit să trăiască în osteneli, apoi tocmai pentru, aceasta trebuie a ne închina Lui şi a-L slăvi. Fiindcă desfătarea îi adusese la trândăvie, El a tăiat veselia lor, îngrădindu-le trândăvia cu supărare şi tristeţe, ca astfel noi să ne reîntoarcem către dragostea Lui. Ce a făcut şi cu Cain? Oare nu şi către el a arătat aceeaşi blândeţe? Căci fiind batjocorit şi de acela, El totuşi nu l-a batjocorit, ci l-a mângâiat şi i-a zis: „Pentru ce te-ai întristat şi pentru ce te-ai posomorât?” (Facerea 4, 6) – deşi fapta lui era lipsită de orice iertare, fiindcă îl pizmuia pe fratele său cel mai mic. Însă el nici aşa nu-l ceartă, ci îi zice: „De ai fi adus drept, şi ai fi împărţit drept, n-ai fi păcătuit. Taci (linişteşte-te), la tine se va întoarce, şi tu-l vei stăpâni pre acela” (Facerea 4, 7). „Dacă te-ai speriat – zice – ca nu cumva pentru jertfa aceasta să-ţi iau dreptul de întâietatea de întâi născut, ei bine, îndrăzneşte şi te încurajează, fiindcă toată stăpânirea asupra lui o pun în mâinile tale, numai cât să te faci mai bun, şi iubeşte pe cel ce nu te-a nedreptăţit cu nimic. Fiindcă Eu de amândoi mă îngrijesc, şi de aceasta mai cu seamă mă veselesc, ca voi să nu vă sculaţi unul contra altuia”. Ca şi o mamă duioasă, aşa şi Dumnezeu totul face, totul plănuieşte, ca să nu se dezbine fraţii între ei. Dar pentru ca aceasta să o fac mai înţeleasă prin exemple, tu gândeşte-te la Rebeca cât era de tulburată, şi cum alerga în toate părţile, când fiul cel mai mare se duşmănea cu cel mai mic, căci dacă ea iubea pe Iacov, în acelaşi timp nici pe Isav nu-l ura, nici nu-l dispreţuia, pentru care şi zicea: „Pentru ce să rămân eu într-o singură zi fără de voi amândoi?” (Facerea 27, 45). De aceea şi Dumnezeu zice lui Cain: „Ai păcătuit, linişteşte-te; la tine se va întoarce, şi tu îl vei stăpâni pe el”, voind a împiedica omorul şi căutând a aduce pacea între ei. După ce l-a ucis, nici atunci nu a depărtat de la Cain pronia Sa, ci tot cu blândeţe îl întreabă pe ucigaş: „Unde este Abel, fratele tău?”, ca măcar cu chipul acesta el să-şi mărturisească vina; acela, însă, se zbuciumă cu îndărătnicie, ca şi mai înainte, răspunzând fără ruşine vorbe de ocară. Dar Dumnezeu nici aşa nu Se depărtează de el, ci iarăşi îi grăieşte cuvinte blânde, ieşite din gura unui înflăcărat iubitor, necinstit şi dispreţuit de cel iubit, şi îi zice: „Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine” (Facerea 4, 10), după care iarăşi se atinge de pământ, blestemându-l cu ucigaşul: „Blestemat să fie pământul, care a deschis gura sa, să primească sângele fratelui tău din mâna ta” . Tot aşa a făcut şi David faţă de Saul cel omorât pe munţii Ghelboa, căci şi el a blestemat acei munţi care au primit în sânul lor acel omor, zicând: „Munţi din Ghelboa, să nu mai cadă pe voi nici rouă, nici ploaie … căci acolo a fost doborât scutul celor războinici” (II Regi 1, 21). Tot aşa şi Dumnezeu, întocmai ca şi cel ce cântă singur , zice: „Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ. Şi acum eşti blestemat de pământul care şi-a deschis gura sa, ca să primească sângele fratelui tău din mâna ta” (Facere 4, 10-11). Acestea le zicea ca să domolească mânia lui cea înflăcărată, şi să-l convingă de a iubi pe fratele său chiar dacă a şi murit: „i-ai stins viaţa”, zice; „acum deci de ce nu stingi şi duşmănia?”. El iubea şi pe acesta ca şi pe acela, căci pe amândoi El i-a plăsmuit. Dar ce? Oare El a lăsat nepedepsit pe ucigaş? Dar atunci acela ar fi devenit mai rău. Aşadar l-a pedepsit? Însă Dumnezeu este mai duios decât orice tată. Priveşte, deci, cum El şi pedepseşte, şi în acelaşi timp şi iubirea Şi-o arată chiar prin acea pedeapsă, căci nu l-a omorât, ci l-a încătuşat cu frica şi tremurul, ca să se descarce de crimă, ca măcar aşa să se întoarcă către iubirea Lui cea părintească, ca măcar atunci să se împrietenească cu fratele său cel omorât. El nu voia să plece Cain de la faţa Lui ca duşman al celui omorât.
Astfel sunt cei ce iubesc: când chiar făcând binele şi nu sunt iubiţi, ei totuşi merg mai departe cu iubirea, devin înflăcăraţi şi chiar ameninţă nu că voiesc aceasta, ci sunt mişcaţi de dragostea lor, ca măcar cu chipul acesta să poată atrage către ei pe cei ce-i dispreţuiesc. Deşi o astfel de dragoste este din silă, cu toate acestea ei se mângâie de fapt, fiindcă iubesc înflăcărat, aşa că şi pedeapsa pe care o aplică, tot din dragoste o aplică. Cei ce nu simt nimic, şi nici nu se scârbesc când sunt urâţi, desigur că nici nu se vor încerca să îl pedepsească. Priveşte cum şi Pavel vorbeşte de aceasta corintenilor: „Căci dacă eu vă întristez, cine este cel care să mă înveselească, dacă nu cel întristat de mine” (II Corinteni 2, 2). Aşadar, când întinde tare pedeapsa, atunci arată dragostea lui cea înflăcărată. Tot aşa şi egipteanca aceea a pedepsit grozav pe Iosif, fiindcă îl şi iubea grozav. Dar aceea a pedepsit în rău, fiindcă şi dragostea ei cea neînfrânată era îndreptată spre rău, pe când pedeapsa lui Dumnezeu este spre bine, fiindcă dragostea Lui este vrednică de cel care iubeşte. De aceea nu se dă în lături chiar de la vorbele cele mai josnice, şi nu consideră ca înjosire de a-i atribui nume dintre patimile omeneşti, numindu-se pe sine gelos: „Că Dumnezeu zelos (gelos) sunt Eu” (Ieşirea 20, 5), zice, ca de aici tu să afli întinderea dragostei Lui.
Deci, iubiţilor, să-L iubim pe El, după cum voieşte, căci aceasta El o consideră ca un lucru de mare preţ. Chiar dacă noi Îl dispreţuim, El totuşi rămâne iubindu-ne şi chemându-ne la El, şi chiar de nu ne întoarcem la El, totuşi pentru cine iubeşte îl pedepseşte din dragoste numai, şi nicidecum nu caută în tot chipul a ne pedepsi. Iată ce spune la proorocul Iezechiel despre cetatea cea iubită de El, dar care-L dispreţuia: „Iată, Eu voi aţâţa împotriva ta pe amanţii tăi de care s-a dezgustat sufletul tău şi-i voi aduce împotriva ta din toate părţile…” (Iezechiel 23, 22 şi urm). Ce ar putea zice mai mult un iubit înflăcărat dispreţuit de iubita sa, şi după aceasta iarăşi arzând de dorul ei? Căci Dumnezeu totul face ca să fie iubit de noi, şi de aceea n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său. Noi, însă, suntem cruzi şi sălbatici. Să devenim, deci, odată blânzi, să iubim pe Dumnezeu după cum se cuvine a-L iubi, ca astfel să ne bucurăm cu plăcere de această cinste. Dacă cineva având femeie iubită, şi încă nu simte nici unul din necazurile zilnice, dar încă cel ce are o astfel de dragoste sfântă şi dumnezeiască? Cugetă singur, de câtă plăcere se va bucura unul ca acesta. Aceasta este şi împărăţia cerurilor, aceasta este dobândirea tuturor bunurilor, aceasta este adevărată mulţumire, adevărată bucurie şi fericire, sau, mai bine zis, orişice aş spune eu, niciodată nu voi putea să reprezint după cum se cuvine această virtute, ci numai experienţa singură poate să ne arate acest bun nepreţuit. De aceea şi proorocul zicea: „Desfată-te întru Domnul”; şi în alt loc: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul” (Psalmi 36, 4; 33, 9).
Aşadar, să ne convingem şi să ne desfătăm cu dragostea Lui, căci numai aşa vom vedea împărăţia cerurilor şi vom trăi viaţă îngerească. Numai aşa vieţuind aici, pe pământ, întru nimic nu vom fi mai prejos de cei ce vieţuiesc în ceruri, iar după mutarea noastră de aici ne vom prezenta înaintea tronului lui Hristos mai străluciţi decât toţi, şi ne vom bucura de slava Lui cea negrăită. Căreia fie cu toţii a ne învrednici, prin harul şi iubirea Sa de oameni, că a Lui este slava în vecii vecilor. Amin!


Sursa aici

Niciun comentariu:

LinkWithin

Related Posts with Thumbnails