„Chinul iadului, constând în despărţirea de Dumnezeu cel iubitor şi
iubit, nu poate consta şi într-o ură a Lui. Dar cei din iad nu trăiesc
în simţirea iubirii lui Dumnezeu, ci mai degrabă într-o recunoaştere
teoretică a faptului că El e iubitor şi merită să fie iubit, dar nu-L
poţi iubi. Neputinţa de a-L iubi în mod real şi recunoaşterea că El ar
merita să fie iubit şi că El e iubitor se unesc în mod paradoxal.
Neputinţa de a-L iubi pe Dumnezeu e cu atât mai chinuitoare cu cât e recunoscut mai demn de iubire. Iar osândirea unora la chinuri nu e un act al lipsei de iubire a lui Dumnezeu, ci constă tocmai în neputinţa lor de a simţi iubirea Lui, neputinţă pe care şi-au pricinuit-o prin lipsa de efort a voii lor de a răspunde cu fapta iubirii Lui. în judecata finală a lui Dumnezeu asupra oamenilor se arată totuşi respectul lui Dumnezeu pentru libertatea omului, a cărui iubire a aşteptat-o. Nu Dumnezeu pedepseşte pe oameni pentru că L-au jignit, ci se pedepsesc ei înşişi, făcându-se neputincioşi de a-L iubi.
Dar se pune întrebarea: cum Se împacă atunci Dumnezeu cu suferinţa lor? Dumnezeu acceptă această stare a lor, pentru că respectă libertatea lor. Avem aci marea taină a libertăţii omului unită la unii de la o vreme cu neputinţa lor. Omul adevărat se revelează prin tărie şi Dumnezeu îl vrea tare.”
(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 39 la Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri, partea a doua, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990, p. 25)
Neputinţa de a-L iubi pe Dumnezeu e cu atât mai chinuitoare cu cât e recunoscut mai demn de iubire. Iar osândirea unora la chinuri nu e un act al lipsei de iubire a lui Dumnezeu, ci constă tocmai în neputinţa lor de a simţi iubirea Lui, neputinţă pe care şi-au pricinuit-o prin lipsa de efort a voii lor de a răspunde cu fapta iubirii Lui. în judecata finală a lui Dumnezeu asupra oamenilor se arată totuşi respectul lui Dumnezeu pentru libertatea omului, a cărui iubire a aşteptat-o. Nu Dumnezeu pedepseşte pe oameni pentru că L-au jignit, ci se pedepsesc ei înşişi, făcându-se neputincioşi de a-L iubi.
Dar se pune întrebarea: cum Se împacă atunci Dumnezeu cu suferinţa lor? Dumnezeu acceptă această stare a lor, pentru că respectă libertatea lor. Avem aci marea taină a libertăţii omului unită la unii de la o vreme cu neputinţa lor. Omul adevărat se revelează prin tărie şi Dumnezeu îl vrea tare.”
(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 39 la Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri, partea a doua, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990, p. 25)
Sursa: Doxologia | |||||||||||||||||||
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu