Se ştie faptul că familia preotului are un rol misionar foarte important. Nu în zadar se afirmă faptul că „o casă de preot are pereţi de sticlă“, pentru că familia preotului este mereu în centrul atenţiei întregii comunităţi. Ea poate zidi sufleteşte foarte mult, poate reda societăţii actuale secularizate adevărata percepţie a ceea ce înseamnă o familie creştină, cum la fel poate distruge enorm sufleteşte pe enoriaşi, dacă se constituie într-un exemplu negativ.
Dacă în familia preotului domneşte respectul şi dragostea jertfelnică, dacă este animată de cât mai mulţi copii (eu consider că neapărat trebuie spartă bariera psihologică de unul sau doi copii), dacă se trăieşte o viaţă duhovnicească sinceră, atunci ea devine, cu siguranţă, o a doua şcoală de spiritualitate, după biserică, pentru membrii comunităţii.
Cum îşi educă preotul copiii?
Bineînţeles că în spiritul unei vieţi evanghelice, creştine. Viaţa şi comportamentul părinţilor se reflectă automat în cel al copiilor. O educaţie bună presupune ca membrii familiei să aibă un povăţuitor duhovnicesc, presupune ca ei să facă cel puţin patru lucruri împreună: să se roage împreună acasă (dacă nu se poate în fiecare zi, cel puţin o dată pe săptămână), să stea la masă împreună, să participe duminica împreună la Sf. Liturghie şi să iasă tot împreună la o destindere agreabilă.
E foarte important ca preotul să fie o persoană absolut credibilă
Cum să fie preoteasa? Cum îl poate ajuta ea pe preot în misiunea pastorală?
Preoteasa este jumătatea preotului. De aceea, reuşitele unui preot în toate planurile de activitate depind foarte mult de modul cum este înţeles şi sprijinit de tovarăşa sa de viaţă. Consider că o preoteasă trebuie să fie, în primul rând, o femeie cu frica lui Dumnezeu, conştientă de responsabilitatea rolului pe care îl are şi, în al doilea rând, să fie capabilă de jertfă şi de renunţare la sine pentru binele Bisericii. Cel mai mult îl poate ajuta pe preot atunci când ea însăşi, împreună cu copiii, este prezentă la biserică, când se spovedeşte, se împărtăşeşte, când face milostenii şi pomeniri pentru cei adormiţi, când botează sau cunună familii mai nevoiaşe, când este apropiată de oameni şi vorbeşte cu ei.
Cum să fie preotul pentru a face faţă problemelor, cerinţelor, exigenţelor contemporaneităţii?
Să fie aşa cum zice Mântuitorul: „Sarea pământului şi lumina lumii“ (Mat. 5, 13-14), trebuie să fie permanent conştient de faptul că el este „slujitor al lui Hristos şi iconom al tainelor lui Dumnezeu“(I Corint. 4, 1)
Consider foarte important faptul că preotul trebuie să fie o persoană absolut credibilă. Aceasta presupune ca orice zice şi învaţă pe oameni să înfăptuiască el şi familia sa mai întâi. Astfel, câştigând încrederea păstoriţilor săi, cuvântul său va fi luat în seamă şi va fi întotdeauna unul „cu putere multă“. De asemenea, un aspect la fel de important este şi acela ca preotul, în toate zilele, să-i poarte în rugăciune pe toţi păstoriţii săi, aşa precum un tată credincios îi poartă la inima sa şi se roagă pentru copiii săi.
„A naşte şi a creşte copii nu este un act nebunesc“
Aveţi enoriaşi care vă fac pastoraţia mai frumoasă, aducându-vă satisfacţia lucrului bine făcut?
Da, şi ei sunt cei care, cel puţin nouă, preoţilor, ne înseninează viaţa şi ne dau un nou suflu misionar, ne dau elan, ne fac să vedem că Dumnezeu este viu şi că lucrează cu înţelepciune multă. Spre exemplu, membrii unei familii de intelectuali, care mult timp au petrecut departe de biserică, prin harul lui Dumnezeu, ajungând la cunoştinţa adevărului, au devenit nişte creştini autentici, nelipsind de la nici o slujbă a bisericii noastre, respectând toate posturile, spovedindu-se, împărtăşindu-se, făcând milostenii, având o rânduială de rugăciune acasă. Un alt caz este acela al unei tinere soţii, care, în timpul sarcinii, la un control i s-a recomandat cu insistenţă să facă întrerupere de sarcină, pentru că exista riscul ca pruncul să se nască cu grave probleme. Deşi iniţial o bătea gândul să urmeze sfatul medicului, cu nădejdea în Dumnezeu şi urmând sfatul duhovnicului, a dus mai departe sarcina, născând un copil perfect sănătos.
Sfinţia Voastră cum vă descurcaţi cu o familie aşa numeroasă? Aveţi satisfacţii pe măsura greutăţilor de zi cu zi?
Într-adevăr am o familie numeroasă, ce numără opt copii, patru băieţi şi patru fete. Cel mai mare este elev în clasa a X-a la Seminarul Teologic din Iaşi, iar cel mai mic membru al familiei este o fetiţă, Andreea, de numai 10 luni. Vara aceasta, mergând la nişte rude, m-am întâlnit cu cineva, care, aflând câţi copii am, a zis: „Eşti nebun!“. A naşte şi a creşte copii nu este un act nebunesc, ci unul cu adevărat creştinesc şi cu totul firesc pentru orice familie creştină care are frică de Dumnezeu. Dar constatăm că astăzi ceea ce ar trebui să fie perfect firesc şi normal a devenit ciudăţenie şi anormalitate, iar ceea ce ar tebui să fie considerat ca nefiresc a devenit normalitate şi regulă de viaţă. Şi eu, şi soţia mea ne considerăm nişte oameni fericiţi, binecuvântaţi de Dumnezeu şi încă de opt ori binecuvântaţi. A creşte şi a educa opt copii nu este nici foarte greu, dar nici foarte uşor. Pentru mine este o adevărată binecuvântare şi faptul că mi-a dat Dumnezeu o soţie foarte vrednică şi cu reale aptitudini pedagogice, ceea ce constituie un foarte mare avantaj. Greutăţi nu sunt puţine, pentru că nu este atât de uşor să ai şase copii la şcoală şi unul la grădiniţă, cerinţele fiind atât de multe, dar Dumnezeu totdeauna a fost cu noi şi ne-a ajutat să ieşim cu bine din toate greutăţile. Copiii sunt cei care ne umplu viaţa, ne dau mai mult sens existenţei, cei care ne fac să ne simţim tot tineri, deşi firele de păr alb ar vrea să ne spună altceva. Cea mai mare bucurie pentru noi este atunci când îi avem pe toţi în jurul nostru, când îi vedem sănătoşi şi silitori, când se ajută între ei, dar mai ales atunci când, atât de frumos, împodobesc biserica lui Dumnezeu. Aceste bucurii şi binecuvântări le dorim tuturor familiilor creştine!
Sursa: Doxologia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu