Probabil că nu este casă de creştin în care să nu
se găsească o icoană. Dar icoana prin ea însăşi reprezintă o miză
uriaşă. Ea aduce nevăzutul către văzut şi în felul acesta face posibil
contactul cu o lume de neimaginat.
De multe ori m-am întrebat care este frontiera dintre o icoană şi un
tablou. Doar faptul că prima este sfinţită? Ca să te încumeţi tu, pictor
mai mult sau mai puţin talentat, să pictezi icoane îţi trebuie înainte
de orice har. Deci e vorba de o coborâre în tine a ceva care se află mai
presus de inteligenţă, talent, voinţă. Pictorul de icoane sau iconarul
nu face aceasta oricum, ci după ce se pregăteşte pentru a realiza ceva
ce-l solicită la maximum. Am în vedere când spun acestea cartea lui
Pavel Evdokimov, "Arta icoanei, o teologie a frumuseţii", una din cele
izbutite abordări de pe poziţiile celui avizat a ceea ce înseamnă icoana
şi cum îşi revarsă ea asupra noastră frumuseţea dătătoare de duh.
Icoana este o biruinţă a figurativului, triumful ideii că Domnul ni se
poate înfăţişa sub forma viziunii şi deci avem privilegiul de-a-l vedea.
Pentru aceasta însă iconarul trebuie să aibă inima curată, ca şi
privitorul. Inimile curate asigură eficacitatea icoanei în sensul în
care ne îndreptăm spre faţa ei cu nădejde şi nu cu simpla desfătare a
celui care degustă doar un produs artistic. Iată ce spune Evdokimov: "
Ochiul poate asculta chiar glasul liniştii; dimpotrivă, absenţa colorată
nu face decât să-ţi împrăştie gândurile şi până la urmă să te
istovească. Oare se poate comunica, se poate schiţa un gest de tandreţe
faţă de una din aceste femei pictate de Picasso, numite de părintele
Serghei Bulgakov cadavre ale frumuseţii, se poate simţi dorinţa de rugă
în faţa pătratului lui Malevici?" Iată nişte semne de întrebare asupra
cărora putem medita. Tocmai fiindcă a fost adusă în discuţie, arta
abstractă, nonfigurativă sugerează depărtarea definitivă faţă de ceea ce
noi aşteptăm de la o icoană. Icoana, indiferent de realizarea ei
estetică, presupune intimitate, creează un spaţiu de reculegere în care
omul nu se mai simte singur. Marile tablouri ale artei abstracte şi ale
artei moderne în general copleşesc şi în egală măsură însingurează. Ne
confruntăm astfel, dacă se poate spune aşa, cu o ipostază laicizată a
misterului. Şi aceasta fiindcă ceea ce nu poate fi înţeles nu înseamnă
că înalţă neapărat sufletul. Dimpotrivă. Poate să-l tulbure, să-l
înfricoşeze, să-i dea senzaţia neantului de nelecuit. Arta icoanei merge
de aceea mână în mână cu teologia icoanei. Mi se pare deplasat să te
întrebi dacă o icoană este frumoasă sau nu. Ea a trecut dincolo de
calificative estetice, dar slujeşte frumosul numai în măsura în care
acesta este, alături de bine şi adevăr, unul dintre cele trei atribute
ale divinităţii. Totuşi, între pictura laică, agresivă şi icoana situată
deasupra timpului se află pictura religioasă. Aceasta este una dintre
cele mai fertile încercări la care un artist contemporan se poate
supune.
Grupul Prolog
Când la sfârşitul anilor â80 s-a întemeiat grupul Prolog (Bernea,
Paştina, Paul Gherasim, Constantin Flondor, Mihai Sârbulescu, Sorin
Dumitrescu, Ioana Bătrânu), aceştia voiau să găsească tocmai calea
mediană între icoană şi tabloul fără Dumnezeu. Pictura religioasă
tentează harul în sensul în care talentul celui care pictează urcă spre
un orizont spiritual. Acelaşi lucru este valabil şi pentru cei care fac
poezie religioasă. Şi ei simt în momentele cele mai fericite ale
creaţiei lor că nu ei creează, ci altcineva, chiar duhul, le mişcă mâna
şi sufletul. Aceasta este diferenţa dintre o operă cu o deschidere
spirituală şi celelalte opere care, deşi valoroase şi interesante, nu au
contact cu un asemenea orizont. Un vas sau un clopot pictat bunăoară de
Mihai Sârbulescu nu va avea niciodată pretenţia că va putea fi
recuperat într-un ansamblu iconic. Nici vorbă de aşa ceva. Dar
realizarea icoanei ne transmite o prezenţă. Ceea ce este o calitate
fundamentală. Icoana, spre deosebire de tablou, se caracterizează tocmai
prin faptul că este prezentă. Omul conlucrează cu aceasta prin
rugăciunile sale, dar icoana este ceva obiectiv pe care noi, prin tot
felul de senzaţii şi impresii, nu-l putem subiectiviza. În schimb,
tabloul obişnuit nu ne oferă acelaşi tip de prezenţă. Privit mai de
aproape sau mai de departe, din faţă sau din unghi, ni se poate înfăţişa
mereu altul, până la, cum ar spune Evdokimov, abstracţiunea absentă.
Toate avatarurile artei moderne au plecat tocmai dintr-o formă de
nerăbdare şi de nemulţumire care trădează de fapt o inconsistenţă de
ordin spiritual. Un artist conştient de năravuri va dori să se salveze.
Cred că naşterea grupului Prolog de la noi a avut ca temei şi o asemenea
orientare. Cu alte cuvinte, artiştii din grup voiau să scape de ce e
facil sau fals complicat, de ifose şi exhibiţii, de experiment
devitalizant. Domnul este nevăzut, dar icoana ni-l face vizibil. Aceasta
este piatra de temelie a artei creştine, în absenţa căreia nu ne mai
putem socoti creştini. Naşterea Domnului este însoţită de viziunea sa.
Şi aş încheia aceste consideraţii tot cu un citat din teologul rus care
ne umple inima de bucurie. "Pentru a vedea frumuseţea, pentru a fi atins
de strălucirea harică, trebuie ca printr-o transcendenţă, printr-o
depăşire a sensibilului şi inteligibilului, să treci prin uşile tainice
ale templului, aceasta este icoana, nu mai e invocare, ci parusia."
Icoana este faţă de tablou ceea ce e mireasa faţă de o femeie oarecare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu