Sfânta Cuvioasă Melania cea Tânără

Atât Sfânta Melania, cât şi soţul ei Pinian era din familii nespus de bogate şi nobile din cetatea Romei. Părinţii lor le-au rânduit să se căsătorească pe când ea avea paisprezece ani iar el, şaptesprezece. Au avut doi copii, dar fiul lor a murit la naştere iar fiica a murit pe când era foarte mică. Aceste pierderi i-au ajutat să chibzuiască la rostul vieţii şi să se hotărască a se afierosi unei vieţi de nevoinţe ascetice pentru Hristos şi pentru mântuirea sufletelor lor. De atunci înainte au trăit ca frate şi soră.

Au părăsit Roma, începând a duce o viaţa simplă la ţară, împreună cu mama Melaniei, Albina, care era nora Sfintei Melania cea Bătrână (8 iunie). Multe femei tinere şi văduve, şi peste treizeci de familii li s-au alăturat, iar casa lor a ajuns un loc de găzduire, milostenie şi viaţă duhovnicească. Adeseori cercetau obştea monahală a Sfântului Paulin al Nolei (23 ianuarie), care era rudă cu Melania. Cu timpul, Melania şi Pinian au vândut uriaşa lor avere – socotită a fi a doua după cea a împăratului -, dând banii Bisericii şi săracilor.

După moartea tatălui Melaniei, împreună cu mama ei, Albina, au plecat în Africa de Nord, unde au întemeiat două mânăstiri la Tagaste. Au mai călătorit şi prin Egipt, cercetând pe părinţii şi maicile din pustie. Se pare că s-au dus şi la Ierusalim, alăturându-se Fericitului Ieronim (15 iunie) în viaţa monahală, la Betleem. Mai târziu s-au aşezat în Muntele Măslinilor. Acolo Melania s-a făcut schivnică, afierosindu-se cu totul adâncirii în sine, posturilor aspre, rugăciunii, citirii Scripturilor şi copierii scrierilor sfinte, atât în latineşte cât şi în greceşte. După paisprezece ani, a ieşit din viaţa schivniciei, întemeind mânăstiri de bărbaţi şi de femei şi ajutând pe mulţi să păşească pe calea mântuirii.

    Pe la anul 431 Pinian a murit. Viaţa Sfintei Melania – scrisă de călugărul Gherontie, un contemporan – spune aşa: „Pre când sfânta Maică Melania se afla în mijlocul acestor lupte duhovniceşti, preafericitul ei frate şi-a sfârşit alergarea acestei vieţi în trup, ajungând la capătul nevoinţelor luptelor sale duhovniceşti. Şi prin sărăcia sa de bunăvoie şi supunerea la poruncile dumnezeieşti, cu bucurie s-a dus la Dumnezeu, Care stăpâneşte preste toate lucrurile, cu opt ani mai înainte ca ea însăşi să treacă întru adormire. În ultimul an la vieţii sale, Melania a sporit în smerenie şi în facerea de minuni. Mulţi au aflat tămăduire sufletească şi trupească prin îngrijirile şi rugăciunile ei. În 436 – 437, ea s-a dus la Constantinopol, la invitaţia unchiului ei, senatorul Volusian, pe care l-a făcut să treacă la creştinism (ceea ce nici faimosul Augustin nu a fost în stare să facă).
În 438, în zilele de după Naşterea Domnului, ea s-a îmbolnăvit grav. Cunoscând cu duhul că i s-a apropiat sorocul, şi-a adunat călugăriţele să-şi iar rămas bun şi să le dea ultimele îndemnuri şi îmbărbătări. Mulţi alţi călugări, maici şi clerici au venit la ea cu ochii înlăcrimaţi. Unul dintre ei a fost călugărul Gherontie, biograful ei, care a auzit ultimele sale cuvinte: „Cum au plăcut Domnului, aşa s-au şi făcut (Iov 1, 21). Apoi Gherontie scrie: „Şi îndată, în vremea Vecerniei, şi-a dat sufletul Domnului, blând şi liniştit, cu bucurie şi veselie. Era ajunul zilei Domnului (al Duminicii), astfel că şi întru aceasta ea a vădit marea sa dragoste pentru Mântuitorul şi Sfânta lui Înviere”.

Sursa