joi, 22 august 2013

Minunile Sfantului Fanurie la Silistea Gumesti

Schitul Morometilor din Silistea-Gumesti

Schitul Morometilor din Silistea-Gumesti
Biserica de lemn a manastirii
Minunile Sfantului Fanurie si alte intamplari de campie

Inca se mai lucra la gardul unitatii de aviatie din marginea satului Silistea-Gumesti, cand un batran a trecut prin dreptul portii de la intrare si, curios, a intrebat pe unul din oamenii ce trebaluiau pe acolo: "Ce construiti aici, taica?". Glumet si hatru, cum sunt oamenii din zona, muncitorul a lasat mistria din mana si, intorcandu-se, i-a raspuns batranului in raspar, spre veselia celor din jur: "Iaca, ridicam si noi o manastire". Batranul nu s-a suparat de gluma si nici nu l-a certat pe zidar. A cazut doar putin pe ganduri, a cumpanit in sinea lui cuvintele, dupa care a spus limpede si apasat, ca o profetie: "Daca zici ca-i manastire, atunci manastire sa fie". Razand si pusi pe glume, oamenii nu au dat importanta nici la cele spuse, nici la faptul ca batranul a disparut la fel de brusc si misterios dupa cum aparuse. Au reluat lucrul, au continuat sa glumeasca intre ei si intamplarea a fost repede uitata. Nimeni, dar absolut nimeni nu a crezut vreo clipa ca 50 de ani mai tarziu, dupa 1999, in Silistea lui Marin Preda se va sfinti o manastire, chiar pe locul acelei cazarme austere, si ca vorbele batranului se vor implini intocmai, dovedind ca nimic nu e intamplator si fara voia Domnului. Nici locul predestinat dintru inceput zborului si inaltarii spre cer; nici faptul ca singurul schit din tara inchinat Sfantului Fanurie are ca staret un militar, pe parintele Benedict Mihalcea, multi ani inginer-colonel la Fabrica de Armament Mizil.
Refugiati in niste cladiri abandonate si triste, fara apa si uneori fara curent electric, cei trei calugari ai schitului "Sfantului Fanurie" traiesc asprimea vietii de ostas, intr-un razboi nevazut cu lipsurile, cu indiferenta celor din jur, cu multele slabiciuni ale firii.

Icoana alungata de bolsevici

La Silistea Gumesti, dincolo de gardul fostei unitati militare de aviatie, esti ca intr-un film SF. Fara turle, clopotnita sau alte repere vizuale, curtea manastirii arata asemenea unui spatiu selenar, lasat in voia vanturilor solare, un interval creat, ca din intamplare, intre cladiri parasite si pline de mucegai, platforme de fier ruginit si cateva alei betonate, ce se ivesc de nu se stie unde, pentru a se indrepta spre nicaieri.
Schitul Morometilor din Silistea-Gumesti
Parintele staret Benedict Mihalcea
Din aerodromul de altadata nu au mai ramas decat o pista de aterizare, cateva magazii fara acoperis, un hangar imens si o fosta sala de sedinte, careia staretul Benedict viseaza sa-i dea viata. Viseaza sa o crestineze si sa o transforme in biserica, multumind lui Dumnezeu ca incaperea e mare, inalta, cu zidarie solida si, mai ales, orientata spre Rasarit, in asa fel incat sa permita adaugarea catapetesmei, a unui pronaos sub forma de cruce si a unei cupole in stil bizantin.
Nu e chiar asa simplu sa traiesti printre mormane de moloz si ruine, pazind doar vantul si singuratatea golasa a campiei, dar, in cei zece ani de cand a venit la Silistea, parintele Benedict s-a obisnuit. Deja nu mai observa decorul dezolant din jur. Privirea lui se opreste indaratnic pe lucruri si detalii placute: mica livada de pruni si gutui, pe care a sadit-o cu mana lui, bisericuta de lemn, ce sta intr-o margine de drum si asteapta, sfioasa, vremuri mai bune, un ochi de apa si o mica gradina in jur, chilii reunite sub forma unui patrulater si, in mijloc, o alta biserica, suficient de larga si de primitoare cu toti pelerinii care vin aici de la mari distante. Fara sa fie vreo clipa mistic sau vizionar, parintele tine sa ne descrie manastirea, asa cum o vede el ca va fi peste niste ani. Viseaza cu ochii deschisi, nu fara a ignora trecutul si maruntele sacrificii ale inceputului - prima iarna, petrecuta intr-o magazie cu acoperisul spart, si primele slujbe de noapte, la care asistau doar sfintii din catapeteasma si stele otelite de pe cer.

Corabia salvatoare

La Silistea Gumesti, parca mai mult decat in alte parti, fiecare lucru sau ungher locuibil de incapere e in sine o izbanda. De regula, parintelui Benedict nu-i place sa vorbeasca despre sine si, cu atat mai putin, sa se planga. Realist din fire, fuge de vorbe intortocheate si formule ceremonioase. De fapt, nici nu are timp de asa ceva. Oricat de obosit ar fi, nu sta o clipa. Munceste toata ziua. Alearga la Rosiori dupa aprobari si acte cadastrale. Se lupta sa achite factura la curent. Se pregateste de iarna, cumparand lemne si carbuni.
Schitul Morometilor din Silistea-Gumesti
Sfantul Fanurie
Tine cu sfintenie toata randuiala slujbelor, tine, de asemenea, obiceiul "phanuropitei" de ziua Sfantului si, nu in ultimul rand, cauta sa-si arate dragostea oricarui om care ii paseste pragul, obisnuind sa primeasca personal oaspetii ce vin la manastire cu o urare crestineasca si o iconita a Sfantului Fanurie in dar. Nu face parada de nimic - nici de varsta, nici de experienta lui inginereasca. Ca orice fost militar, prefera lupta in camp deschis si cauta sa paraseasca cat mai repede moleseala calduta a chiliei. Cauta sa iasa pe teren, la aer curat si largime, pentru ca apoi, traversand curtea brazdata de gropi si santuri, ca un poligon de instructie, sa ne prezinte incinta manastirii si troita monumental cioplita dintr-un singur trunchi de tei. Sa ne arate, mai ales, bisericuta de lemn, inceputa de mesteri moldoveni si terminata de altii, din Maramures, asa cum apare din suprapunerea (unica in tara) a celor doua forme canonic consacrate: si de cruce, si de corabie salvatoare.
E cu adevarat frumoasa biserica. E frumoasa, oricum ai privi-o. Si de departe, din drumul ce duce la Rosiori, si de aproape, de la Troita. E monumentala si deopotriva calda, intima si primitoare, ca o casa de gospodar. E curata si simpla, cum trebuie sa fie locul de rugaciune dintr-un schit. Parintele nu se mai satura sa o priveasca. Cu greu se rupe din contemplatie si urca treptele abrupte ale pridvorului. Ca la o intalnire importanta, isi aranjeaza grabit rasa si culionul in fata usii de lemn sculptat cu ornamente stelare si aripi de arhangheli, pentru a se inchina la odorul cel mai de pret al manastirii - icoana Sfantului Fanurie. Icoana praznicara. Icoana de intemeiere. Icoana de care se leaga cele mai grele momente ale manastirii si o anume intamplare, care il face si acum pe parintele Benedict sa-si aminteasca ziua cand cineva din Rosiori (domnul Vladescu) i-a batut la usa chiliei, sa-i povesteasca cum parintii lui au fost alungati de bolsevici din Basarabia, cum au trecut noaptea peste Prut si cum au ascuns, intre fete curate de perna, chipul Sfantului Fanurie, atat cat sa incapa intr-o singura desaga.
Schitul Morometilor din Silistea-Gumesti
Cei trei vietuitori ai manastirii
Cu o mana a daruit manastirii icoana Sfantului si cu alta a scos din buzunarul de la piept dovada de adevar a povestii - o fotografie, o imagine veche si usor voalata, ce infatisa doi tineri. Erau parintii lui, abia sositi din Basarabia. Plini de speranta si surazatori, priveau undeva, spre zare, de pe chiar locul viitoarei bisericute de lemn. Nu era nici o indoiala ca acela era locul. La stanga se profila liziera de salcami, in dreapta era pista de aterizare, iar spre orizont, aparea dunga verde a padurii Cotigioaia, impreuna cu primele case ale satului Silistea-Gumesti, semn ca icoana fusese menita dintru inceput sa ajunga aici, in inima Campiei Burnasului. Fuga si exilul luasera sfarsit. Prin voia Sfantului, icoana alungata de rusi isi gasise, in sfarsit, odihna. Dupa aproape 50 de ani, Cuviosul Fanurie revenise la casa lui, in singura manastire din tara care acum ii poarta numele si-l cinsteste ca pe un Sfant cu mari puteri.

Phanuropita si vindecarile miraculoase ale Sfantului
De fiecare data, pe 27 august, de ziua Sfantului, cerurile se deschid la Silistea, iar cei trei calugari ai schitului savarsesc ritualul special si unic al phanuropitei - acea placinta coapta cu lacrimi si rugaciuni, lasata drept porunca de Cuviosul Fanurie, spre mantuirea mamei sale, pe care o crede neprihanita, desi nu era, drept pentru care placinta se imparte la credinciosi, impreuna cu lumina unei lumanari aprinse si o urare spusa cat mai apasat: "Sa fie spre iertarea pacatelor mamei lui Fanurie, care a murit pacatoasa".
Schitul Morometilor din Silistea-Gumesti
Grabnic ajutator in sanatate si in paguba, asemenea Sfantului Mina, Cuviosul Fanurie nu vrea zarva sau publicitate. Sta cuminte si rabdator in iconita lui argintata de la Silistea, pazind pe toti cei care vin sa se inchine la el. E mare Fanurie, si tot asa isi arata puterea. Niciodata insa nu da voie sa se trambiteze ajutorul dat. Minunile savarsite de el raman in sufletul fiecaruia, pe masura credintei si sperantelor puse la rugaciune. Minuni nenumarate. Minuni uimitoare, savarsite in taina sau, de-a dreptul, in vazul tuturor. De zece ani de cand slujeste la schitul Sfantului, parintele Benedict a fost martor la multe asemenea intamplari. Pe o tanara din Bucuresti a gasit-o plangand la icoana. La 27 de ani, avea cancer la san si, pentru ca medicii ii cereau sa se opereze de urgenta, nu stia ce este mai bine sa faca. Sfantul s-a milostivit de tineretea ei si nu numai ca a indemnat-o sa refuze interventia, dar, in mod cu totul inexplicabil, tumora s-a micsorat si a disparut in scurt timp. Un alt credincios, inginer din Pitesti, a venit cu totul prabusit la Sfantul, convins ca mai are doar cateva saptamani de viata, cum ii spusesera medicii. Omul traieste si acum, nelipsind niciodata, de sase ani incoace, de la hramul manastirii si de la marile sarbatori de peste an.
Parintele Benedict nu vorbeste din auzite sau din susoteli prinse din zbor la pangar. Vorbeste despre cazuri vazute cu ochii lui. Cazuri grele si fara speranta. Cazuri vindecate numai prin credinta si prin lucrarea speciala a Sfantului Fanurie. Ar putea sa umple o intreaga carte cu numele celor vindecati si cu povestile lor dramatice de viata. Ar putea, in primul rand, sa se dea pe sine de exemplu - el care, in urma cu cateva luni, avea ficatul sfasiat si patru coaste rupte de un taur, de se mirau doctorii de la Rosiori si Alexandria ca mai este in viata, dupa ce pierduse trei litri de sange si asteptase, aruncat intr-un sant, mai bine de o ora venirea Salvarii. Acum, nu numai ca traieste, dar peste osteneala slujbelor de zi si de noapte, parintele munceste in curte, la santierul bisericii de caramida, pune umarul, ridica saci de ciment si coseste iarba la nevoie, ca si cum nimic nu i s-ar fi intamplat. Ar putea sa se laude cu puterea Sfantului, care l-a ajutat sa se ridice din pat dupa numai cateva saptamani. Ar putea sa descrie lungile momente in care se zbatea intre viata si moarte, stapanit fiind de o ciudata stare de liniste, vecina cu extazul, cu pacea rugaciunii si a duhului coborat din cer.
Schitul Morometilor din Silistea-Gumesti
"Muntele vrajit" din mijlocul campiei
Nu o face, gandindu-se la o intamplare cu mult mai impresionanta si poate mai dramatica din viata lui de staret si duhovnic; gandindu-se la ziua in care i-a batut la usa chiliei o tanara, care ii cerea, nici mai mult nici mai putin, decat sa-i dea binecuvantarea sa avorteze, pentru ca doctorii stabilisera un verdict cumplit. Fatul din burta ei avea sindromul Down si, medical vorbind, nu se mai putea face nimic. Tulburat peste poate, parintele nu i-a dat voie sa faca avortul. A mangaiat-o doar, vorbindu-i indelung despre mantuire si sacrificiul lui Hristos, despre povara crucii si mucenicia maternitatii (inclusiv mucenicia mortii la nastere), dupa care s-au prabusit amandoi in genunchi, la icoana, si s-au rugat impreuna, rugaciune fierbinte, clocotitoare, cu multe lacrimi siroind pe obraz. Cateva luni mai tarziu, tanara aducea pe lume o fata frumoasa si sanatoasa, fara nici un sindrom, fara nici o boala. E o minunatie, o zgatie de copil, cum zice parintele. E o incantare sa o vezi alergand prin curtea manastirii, spre bucuria parintilor si uimirea medicilor, care nu-i mai dadeau nici o sansa. De cate ori vine la schit, fetita (Ingrid Maria) fuge sa sarute chipul Sfantului, fuge sa se joace in aer liber, intrand curioasa in chilii, in magazia de lemne, in curtea ingradita a animalelor mici (iepuri, gaini sau porumbei). Se poarta firesc, fara nici o retinere, ca la ea acasa, in timp ce calugarii se topesc de dragul ei si nu stiu cum sa-i intre mai bine in voie si sa-i multumeasca lui Dumnezeu pentru darul facut. Darul voiosiei pure si inocente.
Din icoana lui mica, veche si prinsa usor de patina timpului, Sfantul priveste binecuvantand cu blandete toata suflarea schitului. Se bucura cand vin autocarele cu pelerini si credinciosi din toata tara. Se bucura cand oamenii se intorc sa-i multumeasca pentru ajutor si alinare. Nu vrea nimic special de la ei. Ii este suficient un gand, o floare, un suras nevinovat de copil. Surasul unei fete zglobii si sanatoase, cum este Ingrid Maria.

Un munte vrajit in mijlocul campiei

Iarna nu e cel mai frumos anotimp al campiei; mai ales o iarna ca aceasta - saraca, zgribulita, meschina si fara zapada. Jur-imprejur, monotonia palid cenusie a campiei teleormanene ecraneaza intreg orizontul, de la pista de aterizare si fostul turn de control al zborurilor de noapte, pana departe, dincolo de Rosiori, anuntand ploi indesite si reci, amestecate cu moina. Din chilia lui mica si austera ca o ghereta de soldat, parintele Benedict vede altceva. Fara sa fie neaparat o natura poetic visatoare, a inceput sa indrageasca iernile silistene. La Silistea-Gumesti, in inima Campiei Burnasului, iarna esti uneori ca in pustia parintilor filocalici. E locul unde poti sa te impaci cu singuratatea si orele de veghe din noapte, cu propriile ganduri si nelinisti sacaitoare. Renuntand la orice lucru sau placere, brusc incepi sa le ai pe toate. Incepi sa descoperi dulceata tacerii si mierea rugaciunii meditative.
Campia e tematoare si chiar mai sperioasa decat animalele ce isi gasesc cuibar in spini, in haturi, in crapaturile ascunse ale pamantului. Campia e vie si plina de evenimente, mai ales iarna, cand manastirea si anexele ei devin loc de refugiu pentru iepuri si caprioare, iar fazanii isi impart puii cu fazanitele, intr-o larma casnica de nedescris. Cu nostalgia inaltimilor montane in suflet, parintele Benedict a invatat sa respecte si sa iubeasca imensitatea plana a campiei. A invatat sa o inteleaga si sa se apropie de ea cu multa rabdare, descoperind singur si mereu uimit cum sa indrageasca toate fapturile marunte ale lui Dumnezeu si sa se preumble prin salbaticia din jur, fara sa sperie serpii cei blanzi de casa sau bufnita alba, ce zbura deasupra parintelui, suparata ca el si monahii lui ii ocupasera teritoriul.
Uneori, in noptile lungi de iarna, parintele se simte ca pe un varf de munte, vertical si inaccesibil. Cu putina imaginatie, se simte ca la manastirea Crasna, acolo unde ar fi vrut sa fie tuns in monahism si sa ramana pentru tot restul vietii. Neavand parte de el, si-a facut muntele lui vrajit in mijlocul campiei. Cu buna stiinta s-a abatut de la poteca si s-a ascuns, s-a refugiat in spatele pistei de decolare, fara sa dea de veste nimanui, fara sa puna nici un inscris, nici o tablita indicatoare din drum. Asa se face ca la Sfantul Fanurie ajungi numai daca vrei si iti propui special acest lucru. La Sfantul ajungi - cum frumos si inspirat spune parintele: "Numai si numai daca te trimite Dumnezeu".



Pentru cei ce doresc sa ajute sfantul asezamant, iata datele de contact: com. Silistea-Gumesti, jud. Teleorman, cod 147350, telefon 0724/96.36.83
BRD - Unitatea Rosiori de Vede, judetul Teleorman, cont: RO 52 BRDE 350SV 283 6750 3500
CIF 24234734


sâmbătă, 3 august 2013

pentru iubitorii graiului moldovenesc..

..un frumos volum de poezii religioase si morale scris de Schimonahia Xenia, vietuitoare a secolului al XVIII-lea si aparut la editura Doxologia dupa mai bine de 180 de ani de la scrierea sa. Poeziile prezente in acest volum pastreaza particularitatile lingvistice ale vremii in care au fost realizate. Va invit cu drag sa gustati din frumusetea, simplitatea  si profunzimea cu care au fost acestea scrise.

 ( o frantura )
Salta, Isaie, salta, privind acum pre cea curata!
Di cari ai prorocit cand ai trait pre pamant.
Ca, iata, Emanoil S-au facut al ei copil!
Si leaga-na ca un prunc, maghii daruri Ii aduc!
Salta, Isaie, salta, ca t-au fost gandirea dreapta!
Caci cand di Duhul ti umbreai si cu mintea ta priveai, (...)

joi, 11 iulie 2013

UN MANUAL ROMÂNESC PENTRU COPILUL TĂU

Asociaţia „Sfântul Grigorie Palama” şi Asociaţia Dascălilor Români desfăşoară în următoarea perioadă proiectul naţional „Un manual românesc pentru copilul tău”. Scopul acestui proiect este editarea unor manuale şcolare cu o perspectivă românească, prin intermediul cărora să se ofere copiilor o educaţie bazată pe valori.
„Pentru a-şi forma o viziune completă despre viaţă şi lume, copilul are nevoie de manuale pe măsură. În contextul în care învăţarea se face de multe ori fragmentar şi fără a se ţine cont de realitate, de darurile şi de vocaţia copilului, aceste manuale reprezintă un prim pas către ieşirea din criza în care se află sistemul educaţional şi un răspuns real la frământările părinţilor”, spune Prof. Mihaela Ciurea, preşedintele Asociaţiei „Sfântul Grigorie Palama”.
Activităţile din acest proiect sunt următoarele: – căutarea şi scanarea manualelor din perioada interbelică. Materialele vor fi postate pe pagina de Internet www.manualeromanesti.ro; – selectarea autorilor şi editarea manualelor şcolare pentru diferite discipline, printre care: limba română, istorie, geografie, biologie, fizică, chimie, atlase de geografie, botanică, zoologie etc.; – sprijinirea demersurilor de acreditare a manualelor publicate.
Acest proiect reprezintă o soluţie pentru părinţii care caută să-şi educe copiii într-un spirit autentic românesc.
Îi rugăm pe cei care au astfel de manuale sau sunt interesaţi să ne sprijine să ne contacteze pe adresa de e-mail manualeromanesti@gmail.com sau la telefonul 0731.749.328.

luni, 25 martie 2013

Inceputul mantuirii noastre..




Astăzi este începutul mântuirii noastre
şi arătare tainei celei din veac;
Fiul lui Dumnezeu, Fiul Fecioarei se face
şi Gavriil harul bine-l vesteşte;
pentru aceasta şi noi, împreună cu dânsul,
Născătoarei de Dumnezeu să-i strigăm:
Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine!
Troparul Praznicului

La multi ani mamelor crestine!




Astăzi, cu ocazia Bunei Vestiri, sărbătorim şi ziua mamelor creştine. Unele dintre dumneavoastră sărbătoresc această zi de mult timp dar am dori să facem cunoscută această zi cât mai multor creştini. Mai multe detalii şi aici. Împreună cu echipa "Slujirea Preotesei" vă oferim o felicitare, ce poate fi dăruită de fiecare mai departe.


miercuri, 13 februarie 2013

Sfinții Acvila și Priscila - o familie în slujba lui Dumnezeu


Unii soți știu cum să se comporte, pentru a obține tot ceea ce a mai bun de la viață. Ei se completează reciproc, valorifică reciproc punctele forte și formează o echipă eficientă, eforturile lor unite influențând pe cei din jurul lor, fiind oricând gata să se sacrifice pentru cei dragi. O astfel de familie au fost și Sfinții Apostoli și Mucenici Acvila și Priscila, prăznuiți pe 13 februarie. Ei nu sunt niciodată menționați separat în Biblie, căci în căsătorie și în slujirea lui Hristos, au fost mereu împreună.
Colaboratori apropiați ai Sfântului Pavel
Acvila era de neam evreu însă nu se știe dacă și soția sa, Priscila, era de același neam. Numele ei este roman, dar asta nu decide cu privire la originea ei, deoarece este foarte des întâlnit obiceiul ca evreii din Imperiu să adopte un nume roman. Familia a locuit în Roma, însă au fost expulzați de acolo, împreună cu toți evreii, în anul 49, din ordinul împăratului Claudiu. Motivul edictului împărătesc a fost, așa cum afirmă scriitorul latin, Suetonius, conflictele publice generate de evrei, din cauza unui anume lider, „Crestus”. Dacă aici Crestus se referă la Iisus Hristos, atunci tulburările raportate de Suetoniu puteau fi generate de opoziţia înverşunată a iudeilor, faţă de stăruitoarea predicare a creştinilor.
Așadar, expulzați din Roma, Acvila și Priscila au venit de acolo până la Corint, posibil în drum spre Pontul natal al lui Acvila, pe malul Mării Negre. La Corint s-au întâlnit cu Sfântul Pavel, aflat în cea de-a doua sa călătorie misionară, unde au muncit împreună, fiind făcători de corturi, lucru care, probabil, a dus și la convertirea celor doi.
Un an și jumătate mai târziu, Priscila și Acvila l-au însoțit pe Sfântul Pavel, de la Corint, până la Efes, în drumul său spre Siria. Acolo, întâlnindu-se cu Apolo, bărbat iscusit la cuvânt și bun cunoscător al Scripturii, dar totuși deficitar în unele puncte ale învățăturii creștine, cei doi l-au luat la ei și l-au învățat mai cu de-amănuntul calea mântuirii lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 18, 24). Ei au fost cu Pavel în Efes în timpul șederii sale de doi ani în marele oraș asiatic, pentru că vom găsi saluturi de la ei în Epistola întâi către Corinteni, care a fost scrisă de la Efes, în acea perioadă (în jurul anului 56). Dar când Pavel a părăsit Efesul, tovărășia lor pare să se fi încheiat și aflăm următoarele date despre ei, în Epistola către Romani, scrisă după aproape doi ani, în care Acvila și Priscila sunt salutați încă o dată, ca locuitori ai Romei.
Exemplu de sacrificiu de sine
Deși avem puține date despre această familie dedicată slujirii Evangheliei, există câteva lucruri care trebuie evidențiate. Priscila și Acvila sunt un exemplu strălucit de devotament eroic, aprins de credința creștină adevărată. „Pentru viaţa mea”, spune Apostolul, „şi-au pus grumazul lor”. Nu se știe exact la ce incident face referire Sfântul Pavel, însă este clar că este vorba despre o situație în care viața i-a fost pusă în pericol, iar cei doi apropiați ai săi au fost în stare să se sacrifice pentru el. Contextul activității sale în Efes este cel mai potrivit, pentru a încadra acest eveniment, deoarece Efesul a fost cel mai periculos oraș în care și-a desfășurat activitatea, de multe ori fiind aproape de moarte, așa cum el însuși mărturisește:Nu voim, fraţilor, ca voi să nu ştiţi de necazul nostru, care ni s-a făcut în Asia, că peste măsură, peste puteri, am fost îngreuiaţi, încât nu mai nădăjduiam să mai scăpăm cu viaţă. Ci noi, în noi înşine, ne-am socotit ca osândiţi la moarte, ca să nu ne punem încrederea în noi, ci în Dumnezeu, Cel ce înviază pe cei morţi (II Corinteni 1, 8-9). Acest act mărinimos de sacrificiu, care aduce mulțumirea Apostolului și a Bisericilor dintre neamuri, a fost un simbol minunat al admirației și al dragostei pentru Apostol, dar motivul cel mai profund era o dragoste mai profundă pentru Stăpânul Apostolului, pentru Hristos, Care spune: Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi (Ioan 15, 13).
Modele pentru perioade tulburi                                                               
Într-o perioadă în care Biserica este atacată din toate părțile, această familie ne arată cum ar trebui să ne mărturisim credința: chiar cu prețul vieții, așa cum au făcut-o toți sfinții martiri de la începutul creștinismului până acum, având în față modelul lui Hristos, exemplul suprem de sacrificiu, de dragul oamenilor.
Credința în Hristos și consecința acesteia, dragostea față de El, transformă fricoșii în eroi și, prin distrugerea egoismului, face ca sacrificiul de sine să fie natural, ușor și binecuvântat. Eroismul poate fi exercitat și este necesar în viața de zi cu zi, căci același Duh, care i-a purtat martiri spre locul în care aveau să-și dea viața pentru Hristos, se manifestă la fel și în rutina vieții noastre. Dacă dragostea pentru Hristos va fi în noi, așa cum ar trebui să fie, vom fi gata să devenim sacrificii vii, în fața oricărui dușman al credinței și ne vom putea lupta cu fiarele, așa cum a făcut și Sfântul Pavel (I Corinteni 15, 32).
Sursa: Doxologia


Troparul Sf. Ap. Acvila 

Sfinte Apostole Achila, roagă pe milostivul Dumnezeu
ca să dăruiască iertare de greșeli sufletelor noastre.

Condacul Sf. Ap. Acvila 

Împreună cu Apostolii pe scaun şezător şi împreună-călător fiind, Apostole,
lumea cu învăţăturile şi cu minunile ai luminat-o,
cununa slavei, Achila, luând.

Troparul Sfintilor Ap. Acvila si Priscila


 Bucuraţi-vă, căci pe căile credinţei cu osârdie aţi alergat,
 Şi v-aţi învrednicit a sluji Apostolului iubit al Marelui Împărat,
 Cu razele rugăciunilor voastră înconjuraţi inima mea sărăcită,
Spre tot adevărul mă povăţuiţi prin vieţuirea smerită.

Condacul Sfintilor Ap. Acvila si Priscila

 Mare îndrăzneală aţi aflat înaintea lui Hristos, Slăvitului Împărat,
Căci pentru Capul Bisericii tăierea capului cu bucurie aţi răbdat,
 Iar acum cu îngerii petreceţi în lăcaşurile cereşti, cu stâlpări de bucurie,
Nouă, celor ce cu nevrednicie stăm în biserica Domnului picuraţi-ne veselie.


marți, 5 februarie 2013

RĂSPUNSUL PATRIARHIEI ROMÂNE LA DEZINFORMĂRILE ASUR

BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE ne informează:

Întrucât Asociaţia Secular-Umanistă din România (ASUR) desfăşoară în aceste zile o campanie agresivă de dezinformare prin mass-media printr-o serie de informaţii eronate referitoare la sprijinul financiar de la bugetul de Stat pentru Cultele religioase cu scopul vădit de manipulare a opiniei publice, Patriarhia Română reaminteşte următoarele:

Statul român nu plăteşte integral salariile personalului clerical şi neclerical, ci asigură doar o contribuţie de aproximativ 60% la salariile acestora. Restul salariilor (comparabile cu cele ale profesorilor din Învăţământul preuniversitar), impozitele, asigurările de sănătate şi contribuţiile sociale sunt plătite din fondurile proprii ale unităţilor bisericeşti. 

Această situaţie este consecinţa secularizării averilor bisericeşti de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1863), atunci când Biserica a fost deposedată de sursele de întreţinere, iar Statul român şi-a luat angajamentul de a sprijini de la bugetul public salarizarea personalului deservent şi întreţinerea lăcaşurilor de cult. În prezent, cea mai mare parte a proprietăţilor bisericeşti nu au fost încă retrocedate proprietarilor de drept.

De remarcat faptul că sumele plătite de unităţile bisericeşti pentru plata impozitelor şi asigurărilor sociale aferente salariilor personalului deservent sunt aproximativ egale sau depăşesc valoarea contribuţiilor la salarii primite de la bugetul de Stat.  De exemplu, în fiecare lună valoarea totală a contribuţiilor la salariile personalului din Administraţia patriarhală este de 557.472 lei, iar suma plătită de Patriarhia Română la bugetul de Stat pentru impozitele pe salariile integrale, asigurări de sănătate şi contribuţii sociale este de 575.087 lei. Oricine poate constata faptul că ceea ce se primeşte de la bugetul de Stat sub forma sprijinului salarial se întoarce la bugetul public prin plata impozitelor şi a contribuţiilor sociale aferente. 

Din cei 14.231 de preoţi şi diaconi ai Bisericii Ortodoxe Române, peste 1.000 sunt  salarizaţi exclusiv din fondurile proprii ale unităţilor bisericeşti, iar aproape 1.500 din cei aproximativ 17.000 de salarizaţi neclericali sunt plătiţi integral de Biserică.

Precizăm că personalul bisericesc clerical şi neclerical se numără printre categoriile socio-profesionale din România cu cele mai mici salarii.
 În numeroase comunităţi din ţară, în special din mediul rural, din cauza sărăciei şi a migraţiei în străinătate, preoţii nu mai reuşesc să-şi completeze salariile din fonduri proprii, pentru majoritatea acestora sprijinul salarial de la bugetul de Stat reprezentând unicul venit sigur pentru întreţinerea familiei. De reţinut este şi faptul că anual sumele alocate în bugetul de Stat pentru cultele religioase reprezintă doar 0, 4 % din buget, adică de peste 10 ori mai puţin decât sumele alocate pentru învăţământ şi sănătate. 

Referitor la personalul monahal, precizăm că Statul nu plăteşte integral salariile a 10.000 de călugări şi călugăriţe. 
Din cei aproximativ 8. 500 de călugări şi călugăriţe ortodocşi, numai stareţul/stareţa şi preotul slujitor din mănăstiri primesc contribuţie de la bugetul de Stat la salariu, adică doar câteva sute de persoane.

În ceea ce priveşte cei aproape 7. 700 profesori de religie, 
menţionăm faptul că aceştia auacelaşi statut cu celelalte cadre didactice din învăţământul românesc şi sunt salarizaţi de Ministerul Educaţiei. În acest sens, considerăm că prezenţa religiei în programa de învăţământ din şcolile publice este un drept câştigat de poporul român în Decembrie 1989. De altfel, potrivit sondajelor şi studiilor sociologice realizate în ultimii 15 ani, majoritatea românilor apreciază rolul orei de religie în formarea şi educarea tinerei generaţii.  

Statul român nu oferă subvenţii de la bugetul de Stat pentru opera social-filantropică a Bisericii! Cele aproximativ 55 de milioane de lei folosite în anul 2011 de Biserica Ortodoxă Română pentru susţinerea celor aproximativ 700 de instituţii social-filantropice destinate tuturor categoriile sociale defavorizate de care beneficiază în mod constant aproape un milion de români săraci provin exclusiv din fonduri proprii şi donaţii ale credincioşilor. 

În acelaşi timp, Patriarhia Română şi alte eparhii din ţară derulează cu succes programe social-educaţionale la nivel naţional din fonduri europene (Hristos împărtăşit copiilor, Alege şcoala! etc.) ai căror beneficiari sunt zeci de mii de copii, adolescenţi şi tineri, iar la nivel local există numeroase proiecte sociale derulate de eparhii în parteneriat cu autorităţile locale şi alte ONG-uri. 

Pentru corecta informare a opiniei publice, precizăm faptul că, potrivit Codului fiscal (art 15, alin. f), cultele religioase sunt scutite de la plata impozitului pe profit pentru: venituri obţinute din producerea şi valorificarea obiectelor şi produselor necesare activităţii de cult, potrivit legii, venituri obţinute din chirii, alte venituri obţinute din activităţi economice, venituri din despăgubiri în formă bănească, obţinute ca urmare a măsurilor reparatorii prevăzute de legile privind reconstituirea dreptului de proprietate, cu condiţia ca sumele respective să fie utilizate, în anul curent şi/sau în anii următori, pentru întreţinerea şi funcţionarea unităţilor de cult, pentru lucrări de construcţie, de reparaţie şi de consolidare a lăcaşurilor de cult şi a clădirilor ecleziastice, pentru învăţământ, pentru furnizarea, în nume propriu şi/sau în parteneriat, de servicii sociale, acreditate în condiţiile legii, pentru acţiuni specifice şi alte activităţi nonprofit ale cultelor religioase, potrivit Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor.” Această prevedere din Codul fiscal se fundamentează pe art. 29, alin. 5 din Constituţia României, dezvoltat în Legea cultelor nr. 489/2006, unde se menţionează: Statul român recunoaşte cultelor rolul spiritual, educaţional, social-caritabil, cultural şi de parteneriat social, precum şi statutul lor de factori ai păcii sociale (art. 7 alin. 1); Autorităţile publice cooperează cu cultele în domeniile de interes comun şi sprijină activitatea acestora. (art. 9 alin. 3). 

Trebuie menţionat că în momentul elaborării Codului fiscal, ţinănd cont de faptul că cea mai mare parte a proprietăţilor bisericeşti nu a fost încă retrocedată Bisericii, legiuitorul a avut în vedere identificarea unor surse de finanţare pentru întreţinerea lăcaşurilor de cult şi a celorlalte clădiri bisericeşti, precum şi a lucrării social-filantropice şi educaţionale desfăşurată de Culte în beneficiul populaţiei, care este incomparabil mai amplă şi eficientă decât cea a ONG-urilor.  De altfel, în toate ţările europene există facilităţi fiscale pentru Culte condiţionate de folosirea fondurilor strict pentru activitatea specifică desfăşurată în societate.  

În acelaşi timp, pentru activităţile economice desfăşurate prin societăţi comerciale, Cultele plătesc taxe şi impozite potrivit legislaţiei în vigoare asemenea tuturor agenţilor economici din ţara noastră. 

În România, potrivit statisticilor oficiale, sunt 20.240 de şcoli cu personalitate juridică şi arondate, iar nu 4. 700 de şcoli aşa cum dezinformează reprezentanţii asociaţiei seculare, adică de peste 4 ori mai multe instituţii de învăţământ. Dacă astăzi în România se închid spitale şi şcoli, aceasta se întâmplă nu din cauza Bisericii Ortodoxe Române, ci ca urmare a scăderii numărului populaţiei, inclusiv a celei şcolare.

sâmbătă, 26 ianuarie 2013

Grija părintelui pentru fiii duhovniceşti



Întregul cosmos este întemeiat pe Împărăţia lui Dumnezeu (Matei 25, 34); de aceea toată grija omului trebuie să se concentreze pe dobândirea acesteia, prin călăuzirea părintească a păstorului de suflete.
I. Introducere:
Din descoperirea pe care o face Mântuitorul ucenicului de taină, Nicodim, care avea să semene în mormânt, împreună cu Iosif din Arimateea, Trupul cel de viaţă dătător al Învăţătorului, că „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ (In. 3, 16), înţelegem valoarea sufletului omului în ochii lui Dumnezeu. Avertismentul dat de Mântuitorul lumii, ucenicilor şi, prin ei, nouă, că n-ar folosi nimic omului dacă ar câştiga întreaga lume, dar şi-ar pierde sufletul (Mc. 8, 36), îl inspiră pe Sfântul Ioan Scărarul să spună că lumea toată nu are un preţ deopotrivă cu al unui suflet, deoarece lumea trece, dar sufletul e nestricăcios şi rămâne. Complexitatea acestui dar dumnezeiesc i-a determinat pe Părinţii şi învăţătorii Bisericii să afirme că omul este fiinţă indefinibilă, precum Creatorul lui este indefinibil. Importanţa purtării de grijă pentru sufletele oamenilor reiese din sfatul Sfântului Apostol Pavel: „Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu scump Sângele Său“ (Fap. Ap. 20, 28).
II. Anunţarea temei:
Călăuziţi de cuvintele Scripturii şi de teologia patristică, vom pătrunde în înţelesurile profunde ale ceea ce defineşte cel mai mult preoţia, ca artă a artelor şi ştiinţă a ştiinţelor: grija părintelui duhovnicesc pentru fiii duhovniceşti.
III. Tratarea:
Dacă Euharistia este, după afirmaţia Sfântului Dionisie Areopagitul, Taina Tainelor (pentru că prin ea nu ni se împărtăşeşte doar Harul Sfântului Duh, ci Dumnezeu Însuşi, în Jertfa Euharistică), Preoţia este Taina care împlineşte, prin lucrarea Sfântului Duh, tainele Bisericii. De aceea, ea nu poate fi înţeleasă deplin de cineva în viaţa aceasta; cel ce o înţelege moare, dar nu de durere, ci de dragoste. Sfinţii ierarhi ai Bisericii, în frunte cu Sfântul Ioan Hrisostom, văd sublimul preoţiei în două lucrări ce depăşesc limitele umanului: în scaunul duhovniciei şi în faţa Sfântului Jertfelnic.
Scaunul duhovnicesc este locul pe care păstorul, ca slugă a Stăpânului, cu degetele făcând semnul crucii, face ca diavolul să fugă, păcatele să se şteargă, lanţurile să cadă, lacrimile să se usuce, sufletele să se slobozească şi să plece luminate, uşurate, vesele, fericite. Duhul Sfânt este Cel ce face pe cineva să devină „părinte duhovnicesc“ şi „învăţător duhovnicesc“, iar lucrarea să devină „călăuzire duhovnicească“, plină de „iubire şi bucurie duhovnicească“, toate roade ale Duhului Sfânt, pe care creştinul le-a primit prin pecetluirea Sfântului Botez.
Părintele duhovnicesc este părinte pentru că naşte fii la virtutea şi cunoaşterea lui Dumnezeu şi e duhovnicesc pentru că „se alipeşte de Domnul“, prin împărtăşirea de Duhul lui Dumnezeu. El devine păstor, ca acela care poate îndrepta, prin nerăutate, sârguinţă şi rugăciune, oile sale pierdute; devine cârmaci, ca unul ce scoate corabia nu numai din valuri, ci din adâncul mării; devine doctor, ca unul ce are sufletul sănătos, prin dezbrăcarea de patimi; şi devine învăţător, ca unul ce s-a făcut pe sine „carte înţelegătoare a cunoştinţei prin degetul lui Dumnezeu, sau prin lucrarea luminării de la El, şi nu mai are nevoie de celelalte cărţi“. Având aceste harisme, părintele duhovnic se apropie cu răbdare, cu dragoste şi delicateţe de acela care-i devine fiu, prin încredinţarea de bunăvoie în mâna sa părintească.
Fiu duhovnicesc este cel care alege calea ascultării şi, cu credinţă, se lasă călăuzit de mâna părintească a celui care stă cu frică şi cu cutremur în faţa Judecătorului, ştiind preţul răscumpărării lui şi a fiului lui: Sângele lui Hristos, vărsat pe Sfânta Cruce.
Scopul acestei lucrări nu este altul decât desăvârşirea fiilor, ce aduce şi desăvârşirea părintelui, care, în cuvintele părintelui Stăniloae, reprezintă Liturghia cosmică neîncetată, pe care Însuşi Dumnezeu ne-o cere, ca să ne aducem pe noi înşine şi să-i aducem şi pe ceilalţi toţi, ca jertfă, curăţiţi, împreună cu toate darurile pe care le-am primit de la El.
Duhovnicul, după ce va cerceta cu grijă starea şi firea fiilor lui, va da leacul potrivit şi hrana potrivită, judecând nu pe fii, ci greşelile lor, petrecând în afară cu ei, dar în lăuntru cu Dumnezeu, se va arunca înaintea lui Dumnezeu, în rugăciune, cerându-I să-l ajute să poată pătimi împreună cu toţi şi să trăiască starea lor, fără a se vătăma şi fără a-i vătăma pe cei pe care îi iubeşte. Aşa va putea să-l înţeleagă pe fiecare în parte; el însuşi a fost şi rămâne, la rându-i, un fiu duhovnicesc, având părinte duhovnicesc. Este vorba de o experienţă şi de o moştenire de două milenii a Bisericii, în care s-a lucrat şi se lucrează, prin purtarea de grijă a Duhului Sfânt, îndumnezeirea omului. De aceea, conştienţi fiind, atât părintele, cât şi fiul duhovnicesc vor acorda atenţia cuvenită tuturor momentelor ce împlinesc această lucrare: timp, încredere, deschidere, dragoste şi compasiune; grija părintelui duhovnicesc faţă de fiii săi nu stă sub presiunea timpului şi nu este nici conjuncturală; ci părintele va avea totdeauna conştiinţa faptului că cea prezentă este clipa mântuirii, pentru că aceea care urmează nu e promisă nimănui, nici de oameni, nici de Dumnezeu.
Căile de împlinire a păstoririi fiilor duhovniceşti sunt multiple: spovedanie, discuţii duhovniceşti, călăuzire prin sfat, învăţătură şi mustrare; ele nu se împlinesc doar ocazional, ci continuu, dar nu trebuie nici amestecate, nici relativizate, nici neglijate, ci împlinite cu toată conştiinciozitatea. Inima părintească este deschisă tot timpul, pentru toţi fiii, fără părtinire, dar în stare jertfelnică pentru cel mai bolnav sufleteşte. „Oaia cea rătăcită“, pierdută prin munţi, este sufletul pentru care trebuie lăsată toată turma, pentru a evita o rătăcire şi mai mare sau un deznodământ nefast.
IV. Recapitularea:
Rezumând cele prezentate, vă invit la un dialog duhovnicesc prin care vom putea preciza nuanţa şi înţelege mai bine aspectele cele mai importante ce decurg din această înaltă lucrare duhovnicească, a cărei finalitate este îndumnezeirea omului.
V. Asocierea:
Esenţa creştinismului stă în vindecarea omului de patimi, ca să poată ajunge la comuniunea şi unirea cu Dumnezeu; iar grija duhovnicească este psihoterapia Bisericii. 
VI. Generalizarea:
 Lucrarea părintelui duhovnicesc poate fi sintetizată în cuvintele Sfântului Grigorie Teologul: „Trebuie să fiu eu mai întâi curat şi apoi să curăţ pe alţii. Să fiu eu înţelept, ca să înţelepţesc pe alţii. Să fiu eu lumină, ca să luminez pe alţii. Să fiu eu aproape de Dumnezeu, ca să apropii pe alţii. Să fiu eu sfânt, ca să sfinţesc pe alţii“.
VII. Aplicarea:
Călăuzirea duhovnicească este un privilegiu, înainte de a fi o datorie pentru fiii duhovniceşti, şi o cinste, înainte de a fi o povară, pentru părinţii duhovnici. Societatea în care trăim este orientată mai degrabă spre material, iar valorile au fost înlocuite de pseudovalori; de aceea este mai actuală ca oricând şi mai necesară ca orice purtarea de grijă duhovnicească. Dacă dorim o schimbare reală şi profundă, aceasta trebuie şi poate fi împlinită în cadrul acestei lucrări care-şi are izvorul în Duhul lui Dumnezeu şi se împlineşte înlăuntrul fiecărei persoane pentru care Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, S-a jertfit, a murit şi a înviat.

LinkWithin

Related Posts with Thumbnails