marți, 24 iulie 2012

Modelul desăvârşit al Maternităţii



Maternitatea este o mare chemare. Cum putem înlocui iubirea unei mame? Iubirea, călăuzirea şi influenţa pe care le dăruieşte mama sunt distinct şi nepreţuite. Toate mamele care doresc să fie sincere chemării lor înalte trebuie să privească la femeia care a devenit cea mai mare mamă a tuturor. Născută în condiţii sărăcăcioase, ea a fost chemată de Dumnezeu să fie Maica Fiului Său.


De mulţi ani, multe femei din societatea noastră au declarat că nu mai găsesc sensul şi împlinirea în maternitate. Să vedem câteva gânduri ale unor mari oameni despre rolul pe care mamele lor l-au jucat în viaţa lor.

George Washington a spus: "Mama mea a fost cea mai frumoasă femeie pe care am văzut-o vreodată. Tot ceea ce am datorez mamei mele. Ei îi atribui tot succesul meu în viaţă, prin educaţia morală, intelectuală şi fizică pe care am primit-o de la ea". Abraham Lincoln a spus: "Tot ceea ce sunt sau doresc vreodată să devin datorez îngerului meu: mama". Din nefericire, mulţi oameni din societate nu mai sunt de acord cu aceşti mari oameni care au avut mari mame.

Mama lui Dumnezeu a fost însă modelul adevărat al maternităţii. Ceea ce a făcut ea defineşte dumnezeieşte toată vocaţia de mamă, adică de împreună creatoare cu Dumnezeu.

Papa Ioan Paul al II-lea, un mare iubitor al Maicii Domnului, vorbind despre moştenirea ei prezentă în toate femeile lumii, a spus: "Poate fi spus că femeile, privind la Maria, îşi găsesc în ele însele taina trăirii feminităţii lor cu demnitate şi cu dobândirea împlinirii lor adevărate. În lumina Mariei, Biserica vede în chipul femeilor reflexia unei frumuseţi care oglindeşte cele mai delicate sentimente de care este capabilă inima omenească: jertfa de sine totală a iubirii, puterea de a purta cele mai mari suferinţe, fidelitate infinită şi devoţiune neobosită a lucrării, abilitatea de a combina intuiţia profundă cu cuvintele de sprijin şi încurajare" (Enciclica Papei Ioan Paul al II-lea, Redemptoris Mater).

Maica Domnului rămâne mama celui mai mare om dintre oameni, căci era Dumnezeu şi Maica unui Dumnezeu pe care L-a învăţat să fie Om. Prin ea, Împăratul universului se odihneşte în braţe de muritor şi învaţă dumnezeieşte iubirea infinită de care este capabilă creatura faţă de Creatorul ei. În acelaşi timp, omul pătrunde prin Fecioara cereştii iubiri în adâncul de taină al iubirii dumnezeieşti, înţelegând cu puterea inimii iubirea jertfelnică a Creatorului. Dând naştere omenească lui Dumnezeu, Fecioara învaţă taina creaţiei din nimic şi din iubire şi dăruieşte lui Dumnezeu izvorul cel preacurat al iubirii ei, dăruit de El la început, însă umplut cu toată suferinţa neamului omenesc. Fecioara este omul care a simţit că Dumnezeu, oricât de mult ar fi ucis, iubeşte până la sfârşitul veacurilor creaturile Sale. Dând naştere vieţii, Maica Domnului renaşte din nou neamul omenesc. Ea Îl învaţă să vorbească limba aramaică pe Logosul suprem al veacurilor slavei necreate. Ea Îl învaţă să meargă pe cel ce străjuieşte statornicia cerurilor şi bunul mers al galaxiilor vieţii. Ea îl îmbrăţişează cu iubire pe cel ce ţine în braţele sale toată făptura cea de sub cer. De aceea ea e "platitera ton ouranon" (mai mare decât cerurile) şi Tron viu, încăpător de Dumnezeu şi iubitor de oameni. Prin lacrimile ei de lângă Cruce, curge durerea întregii istorii şi se revarsă în oceanul infinit al iertării şi iubirii lui Dumnezeu.

Ziarul Lumina

duminică, 22 iulie 2012

Femeia şi candela


În casă, de asemenea, femeile sunt cele care ţin candela aprinsă, la propriu şi la figurat, urmând mironosiţelor femei. (…) Pentru mine, imaginea bunicii mele, apoi a mamei mele şi, acum, a soţiei mele, aprinzând candela în fiecare zi, o viaţă întreagă, este un gest de o consecvenţă, de un ataşament, de o fidelitate greu de egalat. Ca preot, recomand tinerelor soţii, care devin stăpâne ale casei soţului şi copiilor săi, să ţină cu multă râvnă de această rânduială. Să aprindă zilnic candela în casă. Primul lucru pe care trebuie să-l facă femeia, când se trezeşte dimineaţa, este să aprindă candela. Când va aprinde candela, se va raporta imediat la Dumnezeu, va face şi o cruce şi, eventual, o scurtă rugăciune pentru soţ, pentru copii şi pentru cei din jur. Începe, astfel, ziua cu binecuvântare, începe ziua cu gândul la Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu rămâne dator! Binecuvântarea Lui se va revărsa asupra întregii case şi familii. Zona aceasta de aşezare duhovnicească statornică este cea mai roditoare.

Dominarea, de câteva veacuri, a raţionalismului a produs o cultură centrată pe raportarea cerebrală, exterioară, seacă, uscată, lipsită de conţinut, şi la Dumnezeu, ca şi la omul de lângă noi, precum şi la omenirea întreagă. (…) Femeile cad mai greu victime acestui risc. Rămân mai sufletiste, mai vii, se raportează la Dumnezeu şi la lumea înconjurătoare mai mult cu inima.Dominarea, de câteva veacuri, a raţionalismului a produs o cultură centrată pe raportarea cerebrală, exterioară, seacă, uscată, lipsită de conţinut, şi la Dumnezeu, ca şi la omul de lângă noi, precum şi la omenirea întreagă. (…) Femeile cad mai greu victime acestui risc. Rămân mai sufletiste, mai vii, se raportează la Dumnezeu şi la lumea înconjurătoare mai mult cu inima.



Acest lucru îl recomand cu insistenţă femeilor cu educaţie, cu profesiuni dintre cele mai pretenţioase… Le ajută mult să lupte împotriva tentaţiei de a exila pe Dumnezeu în zona speculaţiei teoretice. Celor care vin să se spovedească înainte de Cununie le dau canon, între altele, soţului să cumpere o candelă de argint, preţioasă, iar soţiei să aprindă candela în fiecare zi dimineaţa, sau măcar duminica şi în zilele de sărbătoare. Gestul acesta, repetat zilnic, este un gest întemeietor, o aşează pe femeie într-o relaţie de fidelitate cu Dumnezeu, la care Dumnezeu, cum spuneam, nu va întârzia să răspundă. Cine se îndoieşte, poate verifica adevărul celor spuse de mine făcând experimentul. Este o aşezare firească într-o relaţie, o aşezare completă, care presupune nu numai gândul, ci şi manifestarea gândului, nu numai credinţa, ci şi manifestarea credinţei. Este o mergere spre întâlnirea concretă cu Dumnezeu. Este ca şi cum I-ai da bineţe lui Dumnezeu, dimineaţa când te scoli: „Doamne, unde eşti? Aici eşti? Iată sunt şi eu aici! Bună dimineaţa! Mă rog să mă binecuvântezi pe mine şi toată casa mea! Eu ca semn Îţi aprind această candelă!“

( Pr. Constantin Coman, în volumul “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”)
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 64 - mai 2012

vineri, 20 iulie 2012

Recomandare carte






O carte scrisă de Arhimandrit Vasilios Bacoianis,
duhovnic grec contemporan,
 ce prezintă aspecte din relaţia creştinului cu duhovnicul, bolile sufleteşti şi "medicamentele" date de duhovnic.
V-o recomand cu drag!
O puteţi cumpăra de aici

Andreea Tatiana

În tradiţia Bisericii noastre nimeni nu se duce mâncat la Liturghie




Parinte, cât de importantă este participarea la Sfânta Liturghie?
Participarea la slujba Sfintei Liturghii este esenţială pentru mântuire prin toată bogăţia darurilor de care se împărtăşesc toţi aceia care iau parte cu credinţă şi evlavie. Centrul Sfintei Liturghii este Sfânta Taină a Euharistiei sau Împărtăşaniei, anume prefacerea darului de pâine şi vin în Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos. Toţi credincioşii prezenţi sunt chemaţi la comuniunea euharistică. Însă chiar dacă nu ne cuminecăm de fiecare dată când suntem prezenţi la Sfânta Liturghie, participarea noastră nu este nici pe departe searbădă, căci nu plecăm acasă lipsiţi de harul lui Dumnezeu, ci cu totul îmbogăţiţi. La Liturghie se află prezentă întreaga Biserică, trupul lui Hristos, şi "unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu" (Mt. 18, 20). Conţinutul de învăţătură din rugăciunile, cântările şi textele biblice ale Sfintei Liturghii este inestimabil, având scopul de a-l învăţa pe credincios credinţa şi de a-L face cunoscut pe Dumnezeu, lucrările şi poruncile Sale. Deci la Liturghie eşti în comuniune şi în comunitate cu Dumnezeu şi ceilalţi şi totodată te afli la şcoala credinţei. Cunosc multe persoane care afirmă că se pot ruga foarte bine şi acasă. Aceasta nu este o gândire creştină, ci una sectară, segregaţionistă şi străină de duhul Bisericii. Aş asemăna omul contemporan care ia parte cu regularitate la Sfânta Liturghie cu o baterie reîncărcabilă. Asemenea ei, omul se încarcă de harul şi puterea lui Dumnezeu prin participarea la sfânta slujbă şi apoi îşi pierde intensitatea şi chiar se secătuieşte prin viaţa de zi cu zi, în care aleargă în primul rând după împlinirile materiale. De aici şi necesitatea de a ne întoarce mereu la izvorul de viaţă şi har, care este Sfânta Liturghie.



Se impune o ajunare pe tot timpul ei? Chiar dacă nu ne împărtăşim?
A ajuna înseamnă a nu mânca deloc, a ţine post negru. În tradiţia Bisericii noastre nimeni nu se duce mâncat la Liturghie şi chiar pe copii de mici îi deprindem cu postul la Sfânta Liturghie, iar cei care stau acasă din binecuvântate pricini aşteaptă nemâncaţi până vine un membru al familiei şi aduce sfânta anafură de la biserică. Sfântul Apostol Pavel incrimina mâncarea în preajma Sfintei Euharistii (I Cor. 11, 20-34), iar cei ce postesc ştiu că stomacul plin nu se împacă cu rugăciunea curată. Astfel, postul unit cu rugăciunea ne face să fim biruitori împotriva vicleanului vrăjmaş, după cum Însuşi Domnul ne învaţă (Mt. 17, 21).



Ziarul Lumina

LinkWithin

Related Posts with Thumbnails