Ne scapă adesea din vedere că exigenţele de
ascultare, înfrânare şi cumpătare în cele materiale sunt specifice nu
doar monahilor, ci şi mirenilor. Nu ne călugărim, nici nu ne căsătorim
din slăbiciune, ci pentru a pune în valoare felurimea darurilor
dumnezeieşti. Căsătoria şi monahismul sunt rute ale mântuirii care
conduc spre desăvârşire. Superioritatea vieţii monastice trebuie
înţeleasă doar în sens onorific, datorită dedicării totale a monahului
şi a trăirii aici a stării angelice la care vom fi ridicaţi cu toţii la
Învierea trupurilor.
Desăvârşirea este o chemare adresată în egală măsură monahilor şi
mirenilor. Astfel, în lucrarea "Împotriva adversarilor vieţii monahale",
Sfântul Ioan Gură de Aur preciza: "Atât monahul, cât şi mireanul
trebuie să ajungă la aceleaşi înălţimi". Iar mai departe: "Vă înşelaţi
gândind că sunt unele cerinţe pentru mireni şi altele pentru călugări...
ei vor avea de dat aceeaşi socoteală. Şi dacă pentru unii căsătoria
este o poticnire, ei să ştie că nu căsătoria în sine este piedica, ci
mai curând libertatea opţiunii de care ei se folosesc greşit în
căsnicie". De aceea şi îndemnul: "Ţineţi-vă curat căsătoria şi veţi fi
primii în Împărăţia cerurilor şi vă veţi bucura de toate bunătăţile". Cu
alte cuvinte, nu încadrarea instituţională printre mireni sau monahi ne
mântuieşte, ci modul în care vieţuim.
Trezvia, starea care se cere tuturor
Inspirat de scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur, dar şi de experienţa
sa mistică, Sfântul Simeon Noul Teolog argumenta convingător, în
"Cateheza 5", că desăvârşirea este posibilă şi în lume: "Şidacă n-am fi
zăbavnici şi trândavi şi dispreţuitori ai poruncilor lui Dumnezeu, ci
râvnitori şi deşteptaţi şi treji ş1 Tes. 5, 6ţ, n-am avea nevoie nici de
lepădarea de lume sau tundere şîn monahismţ sau de fuga din lume". Aşa
era David, exemplifică sfântul, care, deşi avea femeie, copii, rude,
slujitori, avere mare şi griji multe, putea "să se căiască în fiecare
zi, dar şi să ajungă, dacă vrea, la desăvârşirea virtuţii şi să
primească Duhul Sfânt şi să se facă prieten al Lui Dumnezeu şi să se
desfete de vederea Lui". Asemenea lui David sunt enumerate alte figuri
biblice precum: Avraam, Isaac, Iacob, Lot din Sodoma, Moise, Petru
pescarul, care avea familie şi soacră.
După cum explica şi teologul Georgios Mantzaridis, în "Morala creştină":
"În învăţătura Părinţilor, căsătoria este pusă pe seama căderii
omului".
Astfel, Sfântul Atanasie cel Mare în "Tâlcuire la Psalmi" 50, 7 spunea:
"Călcarea poruncii a adus cu sine nunta", supunerea faţă de moarte şi
îmbrăcarea "hainelor de piele". Expresia "haine de piele" provine din
Facerea 3, 21: "Şi a făcut Domnul Dumnezeu la Adam şi femeii lui haine
de piele şi i-a îmbrăcat pe ei". În erminia Sfântului Grigorie de Nyssa,
sintagma "haine de piele" se referă la cele pe care omul le-a
împrumutat de la natura animală (împreunarea trupurilor, hrana,
creşterea, îmbătrânirea, boala şi moartea). De asemenea, Sfântul Ioan
Gură de Aur, în "Omilie la Facere" 15, 4, susţinea: "După călcarea
poruncii au apărut cele ale împreunării, căci până atunci ca nişte
îngeri petreceau (oamenii, n.r.) în Rai, neaprinzându-se de poftă, nici
împresuraţi de alte patimi, nesupunându-se nevoilor firii, ci cu totul
nestricăcioasă zidire fiind şi nemuritoare". Iar Sfântul Ioan Damaschin,
în "Dogmatica" sa, comenta că "pentru a nu fi zdrobit şi mistuit neamul
omenesc de către moarte, a fost născocită nunta, ca prin facerea de
prunci neamul omenesc să dăinuiască".
Fecioria, starea veacului ce va să fie
Totuşi, observa Georgios Mantzaridis, "prin naşterea de prunci,
căsătoria se arată a fi - ironie amară - deopotrivă potrivnică morţii şi
slujitoare a morţii". De aceea, fecioria este cinstită atât în Noul
Testament, cât şi în Tradiţia Bisericii, ca un traseu privilegiat pe
muntele mântuirii. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea răspicat în "Despre
feciorie": "Sunt încredinţat că fecioria este mult mai de preţ decât
nunta". Fecioria "întrerupe transmiterea responsabilităţii ereditare a
morţii", comenta Mantzaridis, însă ea nu dă naştere unei vieţi noi.
Totuşi, creştinii pot, fără a naşte prunci, să devină părinţi
duhovniceşti ai multor oameni, prin vestirea Evangheliei şi o viaţă
duhovnicească. Prin rugăciunile oamenilor sfinţi se dezleagă şi
pântecele neroditoare.
Viaţa de feciorie nu ţine însă pur şi simplu de încordarea voinţei, de
un calcul raţional, ci de sentiment şi de o harismă aparte: "Nu toţi
pricep cuvântul acesta, ci aceia cărora li s-a dat" (Matei 19, 11).
Fecioria, comenta Cuviosul Isidor Pelusiotul, în Epistola 165, nu este
însă un dar acordat doar unora, printr-o selecţie părtinitoare a lui
Dumnezeu. Fecioria este o luptă mai presus de puterile omului, de aceea
oricine şi-o asumă are nevoie de forţă dumnezeiască. Astfel, fecioria nu
este poruncă, ci îndemn şi sfat, iar harisma sau puterea dumnezeiască
de a trăi "nepereche" se dă acelora care luptă să se înfrâneze şi cer
insistent ajutorul Domnului, fără a se deda trândăviei şi desfătării
trupeşti. De aceea, nu se poate afirma că fecioria se dă părtinitor doar
unora, pentru că atunci nu ar mai exista nici răsplată. Harisma
fecioriei se dăruieşte tuturor celor care se însufleţesc să o câştige.
Exigenţe comune pentru monahi şi mireni
Cu toate acestea, căsătoria nu este dispreţuită în creştinism, ci
dimpotrivă, binecuvântată, Canonul 51 apostolic excomunicând
("afurisind") pe oricine are scârbă sau dispreţ fie de căsătorie, fie de
călugărie. Fecioria, care nu are valoare în sine, ci numai când este
închinată Domnului, este unirea desăvârşită cu Dumnezeu. "Creştinul nu
este chemat să aleagă între căsătoria şi vieţuirea întru feciorie, ci
între două forme de căsătorie, adică între cea trupească şi cea
duhovnicească", comenta Georgios Mantzaridis. Desigur, şi căsătoria
între două persoane umane este chemată să aibă o dimensiune spirituală.
De aceea, "duhul eshatologic şi ascetic, propriu vieţii feciorelnice,
este necesar şi vieţii conjugale".
De altfel, Paul Evdokimov arăta, în "Taina iubirii", "că voturile
monahale de ascultare, castitate şi sărăcie se regăsesc în viaţa
fiecărui creştin". El a observat că ritul intrării în monahism face apel
la simbolismul conjugal ("logodnic, "mire") şi că ritul vechi al
căsătoriei prevedea tunderea, cu semnificaţia dăruirii celor doi soţi
Domnului. Astfel, "căsătoria include interior starea monahală şi de
aceea aceasta din urmă nu este taină". În aceeaşi idee, alt autor rus,
Bukharev, aplicând voturile monahale căsătoriei, spunea: "Ne căsătorim
pentru a aparţine, în iubirea conjugală, doar lui Dumnezeu (vot de
castitate), pentru a fi călăuziţi numai de Dumnezeu (vot de ascultare)
şi a nădăjdui doar în Dumnezeu (vot de sărăcie)".
Particularităţi ale ascultării în lume
Georgios Mantzaridis sublinia că ascultarea este una pentru toţi
credincioşii, fie monahi, fie mireni. Diferenţa stă numai în modul de
manifestare sau "metodologie". Specific vieţii monastice este
raportarea permanentă a ucenicului la părintele său duhovnicesc, "care
poate fi întrebat şi poate da sfaturi pentru toate amănuntele vieţii
cotidiene". În viaţa mirenilor însă, ascultarea faţă de duhovnic trebuie
armonizată cu ascultarea soţilor unul de altul, a copiilor de părinţi, a
subalternilor de superiori.
În acest sens, Tito Colliander, în "Calea asceţilor", exemplifica:
"Soţia ta îţi spune să-ţi iei haina de ploaie, fă cum zice ea, şi faci
ascultare. Un coleg de serviciu te roagă să-l însoţeşti o bucată de
drum; du-te cu el, şi faci ascultare. Îţi dai seama că acest copil are
nevoie să se ocupe cineva de el şi să-i ţină de urât; fă-o, pe cât
posibil, şi faci ascultare. Nici ucenicul de mănăstire nu are mai multe
prilejuri să facă ascultare decât ai tu, la tine acasă".
Totuşi, ascultarea în familie sau din lume este mai uşoară decât cea din
monahism, sublinia mitropolitul Antonie Plămădeală, în "Ascultare şi
libertate în viaţa monahală şi cea laică". Astfel, prima ţine de
"firesc", pentru că "rudenia de sânge cheamă prin ea însăşi la relaţii
strânse, la îndatoriri şi responsabilitate reciprocă, până la
sacrificiu, pe când rudenia spirituală, în monahism, se formează greu".
Ascultarea monastică este asociată mai ales cu "tăierea voii", adică
renunţarea la gândul propriu, la părerile şi dorinţele sale. În mod
paradoxal, Sfântul Dorothei al Gazei susţinea, în Scrisori, că cine
trăieşte în ascultare îşi face, de altfel, voia sa întotdeauna:
"Sileşte-te pe tine la toate şi taie voia ta şi deprinzându-te, din
harul lui Hristos, prin obişnuire, să-ţi tai voia ta, vei ajunge să o
faci aceasta fără să te forţezi şi fără să te necăjeşti, ca şi când s-ar
face totdeauna voia ta, aşa cum voieşti". Şi în alt loc, în Învăţături:
"Fără să voiască să facă voia lui (monahul, n.r.), se află totdeauna
făcând-o pe aceasta". Iar părintele Rafail Noica, în "Cultura Duhului",
tălmăcea cuvântul sfântului în sensul că "Dumnezeu ştie mai bine decât
mine ce vreau. Eu caut viaţa, dar o pot căuta smintit. Făcând ascultare
în Duh, mă trezesc dintr-odată: "Păi, Doamne, asta-i ce voiam!" Până la
urmă acesta este lucrul către care năzuiam".
Ne înfrânăm pentru a ne tămădui de afectele iraţionale
În general, omul lumesc refuză înfrânarea, atât cea alimentară, adică
postul, cât şi abstinenţa conjugală. Şi aceasta, în mare măsură din
cauza necunoaşterii sensului înfrânării. Nu puţini chiar dintre
creştinii zilelor noastre care se căsătoresc au părerea că de acum se
pot îndulci în voie de plăcerea trupească fără ca ea să mai fie
considerată păcat. Ei nu înţeleg ce rost ar mai avea de acum înfrânarea,
chiar dacă o mai practică, în virtutea obişnuinţei, în unele posturi.
Este o concepţie cu totul străină de duhul Ortodoxiei.
"Afectele, explica Sfântul Maxim Mărturisitorul lui Talasie, acestea ca
şi celelalte, nu au fost create la început împreună cu firea oamenilor."
Plăcerea ca şi durerea sunt afecte, ambele putând fi conforme cu firea,
sau nefireşti. La Înviere, când vom fi ca îngerii, care nici nu se
însoară, nici nu se mărită, atracţia trupească, afectul plăcerii
sensibile, va dispărea. Însă cât încă suntem în lume, "puterile răului
îşi ascund lucrările în sânul afectelor naturale, pentru ca biciuindu-le
pe acestea să le facă a se transforma din pricina necesităţilor firii
în afecte contrare firii".
Domnul Hristos a luptat cu ispita plăcerii, când demonul l-a îndemnat să
prefacă pietrele în pâine, cu ispita durerii pe drumul pătimirilor şi
la răstignire, dar nu a fost biruit nici de plăcere, nici de frica
durerilor. Dimpotrivă, după cum teologhiseşte Sfântul Maxim
Mărturisitorul: "După ce a dezbrăcat aşadar Domnul Căpeteniile şi
Stăpâniile la prima încercare a ispitelor în pustiu, tămăduind latura de
plăcere a părţii pătimitoare a întregii firi, le-a dezbrăcat din nou în
vremea morţii, eliminând de asemenea latura de durere din trăsătura
pătimitoare a firii". "Iar acest efect din firea Lui omenească, explica
părintele Dumitru Stăniloae, se prelungeşte în general în firea tuturor
oamenilor care intră în comunicare cu El." Aşadar, şi noi putem înfrânge
plăcerea şi frica de durere pe care le avem în firea noastră înrudită
cu iraţionalitatea animală, dar numai împărtăşindu-ne de harul şi
Tainele dumnezeieşti.
Creştinul este administrator al bunurilor, şi nu stăpân al lor
În timp ce monahul îşi asumă neavuţia sau sărăcia de bunăvoie, mirenii
învaţă cumpătarea în cele materiale şi, uitându-se la semenii lor mai
săraci, renunţă de bunăvoie la ceea ce au, dăruind şi altora.
Sfântul Ioan Sinaitul în "Scara" îndemna spre neavuţie sau sărăcia de
bunăvoie, enumerând câteva beneficii ale ei: "Lepădarea grijilor, lipsa
de îngrijorare a vieţii, călătorie neîmpiedicată, înstrăinarea de
întristare, credinţa în porunci".
Aşa cum remarca Georgios Mantzaridis, "după învăţătura creştină, omul
este iconom sau chivernisitor al bunurilor aflate la dispoziţia lui, nu
stăpân al acestora". Despărţind pe "al meu" de "al tău", observa Sfântul
Ioan Gură de Aur în "Omilie la Fapte", a pătruns dezbinarea între
oameni. Filosoful francez Blaise Pascal nota şi el în "Cugetări": "Al
meu, al tău... iată obârşia şi imaginea uzurpării întregului pământ".
Aşadar, creştinul este îndemnat să se privească pe sine nu ca deţinător
sau proprietar, sau patron, ci ca un smerit administrator al bunurilor
lui Dumnezeu. El va trebui să administreze aceste bunuri spre împlinirea
trebuinţelor sale stricte de hrană şi îmbrăcăminte, dar şi ale
aproapelui, după putere: "Având hrană şi îmbrăcăminte, cu acestea vom fi
îndestulaţi" (I Timotei 6, 8).
Critica idealului ascetic
De asemenea, cei care nu sunt angajaţi pe drumul ascetic şi îngust al
mântuirii îi judecă pe monahi ca egoişti care urmăresc numai propria lor
mântuire, fiinţe iresponsabile şi incapabile să îşi asume
responsabilitatea vieţii de familie. Alţii, precum filosoful german
Friedrich Nietzsche, în "Despre genealogia moralei", dedică o întreagă
parte a unei cărţi, cea de-a treia, criticii idealului ascetic monahal.
Nietzsche consideră că cele trei elemente ale idealului ascetic -
sărăcia, "umilinţa" (ascultarea, am spune noi) şi castitatea - nu ţin de
morală şi de virtuţi, ci reprezintă, pur şi simplu, "condiţiile cele
mai favorabile unei spiritualităţi superioare".
Toate marile spirite practică o anumită renunţare, în sensul voturilor
monahale, pentru a se putea dedica, în linişte, actului de zămislire a
unei opere. El enumeră câţiva mari filosofi - Heraclit, Platon,
Descartes, Spinoza, Leibniz, Kant - care nu au fost căsătoriţi, ca
argumente în favoarea tezei că o căsnicie ar fi o "piedică fatală"
pentru afirmarea plenară a unui mare spirit. Castitatea, în opinia sa,
este necesară unui filosof sau artist din considerente aşa-zis
profesionale, deontologice, şi nu religios-morale. El nu trebuie să îşi
consume energia însoţindu-se cu o femeie, ci să îşi conserve întreaga
vigoare psihică şi fizică pentru împlinirea destinului său spiritual.
Problemele spirituale nu sunt urmarea ascezei, ci a excesului
Bolile psihice sau nevrozele apar numai atunci când oamenii fac excese,
ele nu sunt generate de idealul creştin, al cărui scop este tocmai
tămăduirea omului, pe ambele dimensiuni, spirituală şi trupească. Spre
exemplu, se dezvoltă o nevroză când oamenii caută să se înfrâneze mai
mult decât le stă în putere sau când greşesc împlinirea vocaţiei
proprii. Astfel, cum sesiza pertinent Georgios Mantzaridis, "reducerea
fecioriei la trup poate duce la dezastruoase stări de spirit, precum
sunt egocentrismul, caracterul antisocial, lipsa compătimirii, trufia şi
asprimea". Alegerea fecioriei în mod superficial, "la ambiţie" sau ca
reacţie la un complex de inferioritate, îi expune pe amatori la "grave
pericole psihice şi spirituale". De aceea, cum spunea şi Paul Evdokimov,
în "Taina iubirii": "A venit momentul să afirmăm plenitudinea
căsătoriei, starea ei de har, şi de a elibera conştiinţa conjugală de
complexele impuse".
De asemenea, se pot ivi dificultăţi spirituale când cei din lume vor să
trăiască în duhul acriviei monahale, neglijându-şi îndatoririle
familiale şi de serviciu, sau când monahii cad pradă duhului mirean al
pogorămintelor. De aceea, accentua Mantzaridis, "este greşit ca
metodologia monahismului să se transfere la familia care locuieşte în
lume". Altfel, apar probleme spirituale precum: lipsă de curaj,
dependenţă, lipsă de libertate şi fobie faţă de societate, iar în cazul
monahilor intervine laxitatea sau tulburarea. Cu toate acestea, elemente
precum ţinerea canonului de citire şi meditare a textelor sfinte, de
rugăciune şi asceză trupească, concluziona Mantzaridis, "pot inspira
sau, folosite printr-o aplicare analoagă, pot ajuta viaţa duhovnicească a
credincioşilor".
sursa:
Ziarul Lumina