În toată viaţa ei a fost profund credincioasă. Sărbătorile le ţinea cu mare sfinţenie, chiar şi pe cele mai mici. Deşi nu ştia carte, avea socotelile ei şi stia din vreme şi fără greş toate sărbătorile, posturile şi pomenirile anuale ale celor răposaţi.
Milostenia îi era grija de căpetenie. Pe străini îi chema de pe drum, îi ospăta şi-i odihnea. Nici un sărac nu pleca cu mâna goală. Tata o mai mustra uneori că-i prea cu mâna spartă. Pomenirile morţilor le ţinea cu mare sfinţenie, în fiecare sâmbătă de dimineaţă dădea de pomană pentru cei adormiţi: un blid cu lapte sau cu mâncare, o cofă de apă dusă unei vecine. (…)
Era gospodină neîntrecută. Ea torcea, ea ţesea. Ne făcea singură toată îmbrăcămintea: cămăşi, sumane, opinci, precum şi ţoalele şi aşternuturile din casă. Ea la vite, ea la ogor; până ce au crescut copiii mari, ea la toate. A avut de crescut opt copii, şase fete şi doi băieţi, şi ne-a crescut cu frică de Dumnezeu, cu respect faţă de oameni şi cu cinste. Nu cruţa băţul când nu eram în rânduială.
Evlavia, credinţa, împlinirea datoriilor crestineşti tradiţionale îi erau fireşti, izvorau din toată fiinţa ei. Dragostea de Dumnezeu, mila, modestia, de asemenea (…) În Joia Mare a plecat de dimineaţă de acasă, iar când s-a întors şi am întrebat-o, am aflat cu mare surprindere că fusese la o vecină bolnavă, îi dusese un dar şi-i spălase picioarele în amintirea smereniei Domnului de la Cina. “Domnul Hristos să spele picioarele ucenicilor, iar eu să nu fac nimic pentru El! Am făcut şi eu măcar atâta, am spălat picioarele Mărioarei lui Gavril, care zace în pat, şi i-am tras o pereche de colţuni noi în picioare.” În Vinerea Mare toată ziua a fost cu ochii înlăcrimaţi. “Când mă gândesc – îmi spunea ea – câte a îndurat Domnul Hristos pentru noi, îmi vine să plâng şi să răcnesc de durere”.
Bătrână şi suferindă, nu lipsea niciodată de la sfânta biserică. Aveau un obicei gospodinele mai tinere, să sărute mâna bătrânelor şi a văduvelor şi să le strecoare câte un ban în mână. Odată m-a întrebat dacă este bine ceea ce face ea. “Niciodată – mi-a zis – n-am cheltuit aceşti bani pentru mine, ci cumpăr cu ei lumânări şi le aprind la Maica Domnului, iar acasă fac câte zece mătănii de fiecare franc, pentru sănătatea cui mi i-a dat”.
A trecut la cele veşnice după o suferinţă de câteva luni. Încă înainte de Postul Sfinţilor Apostoli i-a atras atenţia surorii Glicheria: “Să chemi pe părintele Ionică să mă spovedească şi să mă împărtăşească.” A postit, s-a spovedit şi s-a împărtăşit. Sâmbătă s-a lăut după obicei şi, în timp ce se pieptăna, i-a zis Glicheriei: “Adă fuga tulpanul să mă îmbrobodesc, că uite, vin pe cărare trei femei în alb. ” “Unde-s mamă?”- zise Glicheria, uitându-se pe fereastră şi nevăzând pe nimeni. “Lasă – îi zise ea – că au treabă cu mine.”(…) Apoi a devenit veselă cum nu era de obicei şi a început să cânte cântări auzite la biserica: “Hristos a înviat”, “Câţi în Hristos v-aţi botezat” ,”Naşterea Ta Hristoase”, Troparul Rusaliilor şi altele. Şi se ruga mereu: “Doamne lisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa”; “Doamne nu cu mânia Ta să mă mustri, nici cu urgia Ta să mă cerţi.”
În ultima zi, luni şi noaptea spre marţi n-a mai dormit deloc, ci s-a rugat mereu în şoaptă. Apoi i-a spus Glicheriei: “Să-mi faci pomenire frumoasă, cu colivă, cu prescuri, cu flori şi busuioc…” apoi a şoptit “Iartă-mă!”, apoi s-a întors pe o parte şi a adormit ca în somn. Sufletul îi zburase din vasul de lut atât de chinuit de dureri şi de necazuri. Faţa îi era liniştită şi un zâmbet îi încremenise pe buze”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu