Minunile Sfantului Fanurie si alte intamplari de campie
Inca se mai lucra la gardul unitatii de aviatie din marginea satului Silistea-Gumesti, cand un batran a trecut prin dreptul portii de la intrare si, curios, a intrebat pe unul din oamenii ce trebaluiau pe acolo: "Ce construiti aici, taica?". Glumet si hatru, cum sunt oamenii din zona, muncitorul a lasat mistria din mana si, intorcandu-se, i-a raspuns batranului in raspar, spre veselia celor din jur: "Iaca, ridicam si noi o manastire". Batranul nu s-a suparat de gluma si nici nu l-a certat pe zidar. A cazut doar putin pe ganduri, a cumpanit in sinea lui cuvintele, dupa care a spus limpede si apasat, ca o profetie: "Daca zici ca-i manastire, atunci manastire sa fie". Razand si pusi pe glume, oamenii nu au dat importanta nici la cele spuse, nici la faptul ca batranul a disparut la fel de brusc si misterios dupa cum aparuse. Au reluat lucrul, au continuat sa glumeasca intre ei si intamplarea a fost repede uitata. Nimeni, dar absolut nimeni nu a crezut vreo clipa ca 50 de ani mai tarziu, dupa 1999, in Silistea lui Marin Preda se va sfinti o manastire, chiar pe locul acelei cazarme austere, si ca vorbele batranului se vor implini intocmai, dovedind ca nimic nu e intamplator si fara voia Domnului. Nici locul predestinat dintru inceput zborului si inaltarii spre cer; nici faptul ca singurul schit din tara inchinat Sfantului Fanurie are ca staret un militar, pe parintele Benedict Mihalcea, multi ani inginer-colonel la Fabrica de Armament Mizil.
Refugiati in niste cladiri abandonate si triste, fara apa si uneori fara curent electric, cei trei calugari ai schitului "Sfantului Fanurie" traiesc asprimea vietii de ostas, intr-un razboi nevazut cu lipsurile, cu indiferenta celor din jur, cu multele slabiciuni ale firii.
Icoana alungata de bolsevici
La Silistea Gumesti, dincolo de gardul fostei unitati militare de aviatie, esti ca intr-un film SF. Fara turle, clopotnita sau alte repere vizuale, curtea manastirii arata asemenea unui spatiu selenar, lasat in voia vanturilor solare, un interval creat, ca din intamplare, intre cladiri parasite si pline de mucegai, platforme de fier ruginit si cateva alei betonate, ce se ivesc de nu se stie unde, pentru a se indrepta spre nicaieri.
Parintele staret Benedict Mihalcea
Din aerodromul de altadata nu au mai ramas decat o pista de aterizare, cateva magazii fara acoperis, un hangar imens si o fosta sala de sedinte, careia staretul Benedict viseaza sa-i dea viata. Viseaza sa o crestineze si sa o transforme in biserica, multumind lui Dumnezeu ca incaperea e mare, inalta, cu zidarie solida si, mai ales, orientata spre Rasarit, in asa fel incat sa permita adaugarea catapetesmei, a unui pronaos sub forma de cruce si a unei cupole in stil bizantin.
Nu e chiar asa simplu sa traiesti printre mormane de moloz si ruine, pazind doar vantul si singuratatea golasa a campiei, dar, in cei zece ani de cand a venit la Silistea, parintele Benedict s-a obisnuit. Deja nu mai observa decorul dezolant din jur. Privirea lui se opreste indaratnic pe lucruri si detalii placute: mica livada de pruni si gutui, pe care a sadit-o cu mana lui, bisericuta de lemn, ce sta intr-o margine de drum si asteapta, sfioasa, vremuri mai bune, un ochi de apa si o mica gradina in jur, chilii reunite sub forma unui patrulater si, in mijloc, o alta biserica, suficient de larga si de primitoare cu toti pelerinii care vin aici de la mari distante. Fara sa fie vreo clipa mistic sau vizionar, parintele tine sa ne descrie manastirea, asa cum o vede el ca va fi peste niste ani. Viseaza cu ochii deschisi, nu fara a ignora trecutul si maruntele sacrificii ale inceputului - prima iarna, petrecuta intr-o magazie cu acoperisul spart, si primele slujbe de noapte, la care asistau doar sfintii din catapeteasma si stele otelite de pe cer.
Corabia salvatoare
La Silistea Gumesti, parca mai mult decat in alte parti, fiecare lucru sau ungher locuibil de incapere e in sine o izbanda. De regula, parintelui Benedict nu-i place sa vorbeasca despre sine si, cu atat mai putin, sa se planga. Realist din fire, fuge de vorbe intortocheate si formule ceremonioase. De fapt, nici nu are timp de asa ceva. Oricat de obosit ar fi, nu sta o clipa. Munceste toata ziua. Alearga la Rosiori dupa aprobari si acte cadastrale. Se lupta sa achite factura la curent. Se pregateste de iarna, cumparand lemne si carbuni.
Sfantul Fanurie
Tine cu sfintenie toata randuiala slujbelor, tine, de asemenea, obiceiul "phanuropitei" de ziua Sfantului si, nu in ultimul rand, cauta sa-si arate dragostea oricarui om care ii paseste pragul, obisnuind sa primeasca personal oaspetii ce vin la manastire cu o urare crestineasca si o iconita a Sfantului Fanurie in dar. Nu face parada de nimic - nici de varsta, nici de experienta lui inginereasca. Ca orice fost militar, prefera lupta in camp deschis si cauta sa paraseasca cat mai repede moleseala calduta a chiliei. Cauta sa iasa pe teren, la aer curat si largime, pentru ca apoi, traversand curtea brazdata de gropi si santuri, ca un poligon de instructie, sa ne prezinte incinta manastirii si troita monumental cioplita dintr-un singur trunchi de tei. Sa ne arate, mai ales, bisericuta de lemn, inceputa de mesteri moldoveni si terminata de altii, din Maramures, asa cum apare din suprapunerea (unica in tara) a celor doua forme canonic consacrate: si de cruce, si de corabie salvatoare.
E cu adevarat frumoasa biserica. E frumoasa, oricum ai privi-o. Si de departe, din drumul ce duce la Rosiori, si de aproape, de la Troita. E monumentala si deopotriva calda, intima si primitoare, ca o casa de gospodar. E curata si simpla, cum trebuie sa fie locul de rugaciune dintr-un schit. Parintele nu se mai satura sa o priveasca. Cu greu se rupe din contemplatie si urca treptele abrupte ale pridvorului. Ca la o intalnire importanta, isi aranjeaza grabit rasa si culionul in fata usii de lemn sculptat cu ornamente stelare si aripi de arhangheli, pentru a se inchina la odorul cel mai de pret al manastirii - icoana Sfantului Fanurie. Icoana praznicara. Icoana de intemeiere. Icoana de care se leaga cele mai grele momente ale manastirii si o anume intamplare, care il face si acum pe parintele Benedict sa-si aminteasca ziua cand cineva din Rosiori (domnul Vladescu) i-a batut la usa chiliei, sa-i povesteasca cum parintii lui au fost alungati de bolsevici din Basarabia, cum au trecut noaptea peste Prut si cum au ascuns, intre fete curate de perna, chipul Sfantului Fanurie, atat cat sa incapa intr-o singura desaga.
Cei trei vietuitori ai manastirii
Cu o mana a daruit manastirii icoana Sfantului si cu alta a scos din buzunarul de la piept dovada de adevar a povestii - o fotografie, o imagine veche si usor voalata, ce infatisa doi tineri. Erau parintii lui, abia sositi din Basarabia. Plini de speranta si surazatori, priveau undeva, spre zare, de pe chiar locul viitoarei bisericute de lemn. Nu era nici o indoiala ca acela era locul. La stanga se profila liziera de salcami, in dreapta era pista de aterizare, iar spre orizont, aparea dunga verde a padurii Cotigioaia, impreuna cu primele case ale satului Silistea-Gumesti, semn ca icoana fusese menita dintru inceput sa ajunga aici, in inima Campiei Burnasului. Fuga si exilul luasera sfarsit. Prin voia Sfantului, icoana alungata de rusi isi gasise, in sfarsit, odihna. Dupa aproape 50 de ani, Cuviosul Fanurie revenise la casa lui, in singura manastire din tara care acum ii poarta numele si-l cinsteste ca pe un Sfant cu mari puteri.
Phanuropita si vindecarile miraculoase ale Sfantului
De fiecare data, pe 27 august, de ziua Sfantului, cerurile se deschid la Silistea, iar cei trei calugari ai schitului savarsesc ritualul special si unic al phanuropitei - acea placinta coapta cu lacrimi si rugaciuni, lasata drept porunca de Cuviosul Fanurie, spre mantuirea mamei sale, pe care o crede neprihanita, desi nu era, drept pentru care placinta se imparte la credinciosi, impreuna cu lumina unei lumanari aprinse si o urare spusa cat mai apasat: "Sa fie spre iertarea pacatelor mamei lui Fanurie, care a murit pacatoasa".
Grabnic ajutator in sanatate si in paguba, asemenea Sfantului Mina, Cuviosul Fanurie nu vrea zarva sau publicitate. Sta cuminte si rabdator in iconita lui argintata de la Silistea, pazind pe toti cei care vin sa se inchine la el. E mare Fanurie, si tot asa isi arata puterea. Niciodata insa nu da voie sa se trambiteze ajutorul dat. Minunile savarsite de el raman in sufletul fiecaruia, pe masura credintei si sperantelor puse la rugaciune. Minuni nenumarate. Minuni uimitoare, savarsite in taina sau, de-a dreptul, in vazul tuturor. De zece ani de cand slujeste la schitul Sfantului, parintele Benedict a fost martor la multe asemenea intamplari. Pe o tanara din Bucuresti a gasit-o plangand la icoana. La 27 de ani, avea cancer la san si, pentru ca medicii ii cereau sa se opereze de urgenta, nu stia ce este mai bine sa faca. Sfantul s-a milostivit de tineretea ei si nu numai ca a indemnat-o sa refuze interventia, dar, in mod cu totul inexplicabil, tumora s-a micsorat si a disparut in scurt timp. Un alt credincios, inginer din Pitesti, a venit cu totul prabusit la Sfantul, convins ca mai are doar cateva saptamani de viata, cum ii spusesera medicii. Omul traieste si acum, nelipsind niciodata, de sase ani incoace, de la hramul manastirii si de la marile sarbatori de peste an.
Parintele Benedict nu vorbeste din auzite sau din susoteli prinse din zbor la pangar. Vorbeste despre cazuri vazute cu ochii lui. Cazuri grele si fara speranta. Cazuri vindecate numai prin credinta si prin lucrarea speciala a Sfantului Fanurie. Ar putea sa umple o intreaga carte cu numele celor vindecati si cu povestile lor dramatice de viata. Ar putea, in primul rand, sa se dea pe sine de exemplu - el care, in urma cu cateva luni, avea ficatul sfasiat si patru coaste rupte de un taur, de se mirau doctorii de la Rosiori si Alexandria ca mai este in viata, dupa ce pierduse trei litri de sange si asteptase, aruncat intr-un sant, mai bine de o ora venirea Salvarii. Acum, nu numai ca traieste, dar peste osteneala slujbelor de zi si de noapte, parintele munceste in curte, la santierul bisericii de caramida, pune umarul, ridica saci de ciment si coseste iarba la nevoie, ca si cum nimic nu i s-ar fi intamplat. Ar putea sa se laude cu puterea Sfantului, care l-a ajutat sa se ridice din pat dupa numai cateva saptamani. Ar putea sa descrie lungile momente in care se zbatea intre viata si moarte, stapanit fiind de o ciudata stare de liniste, vecina cu extazul, cu pacea rugaciunii si a duhului coborat din cer.
"Muntele vrajit" din mijlocul campiei
Nu o face, gandindu-se la o intamplare cu mult mai impresionanta si poate mai dramatica din viata lui de staret si duhovnic; gandindu-se la ziua in care i-a batut la usa chiliei o tanara, care ii cerea, nici mai mult nici mai putin, decat sa-i dea binecuvantarea sa avorteze, pentru ca doctorii stabilisera un verdict cumplit. Fatul din burta ei avea sindromul Down si, medical vorbind, nu se mai putea face nimic. Tulburat peste poate, parintele nu i-a dat voie sa faca avortul. A mangaiat-o doar, vorbindu-i indelung despre mantuire si sacrificiul lui Hristos, despre povara crucii si mucenicia maternitatii (inclusiv mucenicia mortii la nastere), dupa care s-au prabusit amandoi in genunchi, la icoana, si s-au rugat impreuna, rugaciune fierbinte, clocotitoare, cu multe lacrimi siroind pe obraz. Cateva luni mai tarziu, tanara aducea pe lume o fata frumoasa si sanatoasa, fara nici un sindrom, fara nici o boala. E o minunatie, o zgatie de copil, cum zice parintele. E o incantare sa o vezi alergand prin curtea manastirii, spre bucuria parintilor si uimirea medicilor, care nu-i mai dadeau nici o sansa. De cate ori vine la schit, fetita (Ingrid Maria) fuge sa sarute chipul Sfantului, fuge sa se joace in aer liber, intrand curioasa in chilii, in magazia de lemne, in curtea ingradita a animalelor mici (iepuri, gaini sau porumbei). Se poarta firesc, fara nici o retinere, ca la ea acasa, in timp ce calugarii se topesc de dragul ei si nu stiu cum sa-i intre mai bine in voie si sa-i multumeasca lui Dumnezeu pentru darul facut. Darul voiosiei pure si inocente.
Din icoana lui mica, veche si prinsa usor de patina timpului, Sfantul priveste binecuvantand cu blandete toata suflarea schitului. Se bucura cand vin autocarele cu pelerini si credinciosi din toata tara. Se bucura cand oamenii se intorc sa-i multumeasca pentru ajutor si alinare. Nu vrea nimic special de la ei. Ii este suficient un gand, o floare, un suras nevinovat de copil. Surasul unei fete zglobii si sanatoase, cum este Ingrid Maria.
Un munte vrajit in mijlocul campiei
Iarna nu e cel mai frumos anotimp al campiei; mai ales o iarna ca aceasta - saraca, zgribulita, meschina si fara zapada. Jur-imprejur, monotonia palid cenusie a campiei teleormanene ecraneaza intreg orizontul, de la pista de aterizare si fostul turn de control al zborurilor de noapte, pana departe, dincolo de Rosiori, anuntand ploi indesite si reci, amestecate cu moina. Din chilia lui mica si austera ca o ghereta de soldat, parintele Benedict vede altceva. Fara sa fie neaparat o natura poetic visatoare, a inceput sa indrageasca iernile silistene. La Silistea-Gumesti, in inima Campiei Burnasului, iarna esti uneori ca in pustia parintilor filocalici. E locul unde poti sa te impaci cu singuratatea si orele de veghe din noapte, cu propriile ganduri si nelinisti sacaitoare. Renuntand la orice lucru sau placere, brusc incepi sa le ai pe toate. Incepi sa descoperi dulceata tacerii si mierea rugaciunii meditative.
Campia e tematoare si chiar mai sperioasa decat animalele ce isi gasesc cuibar in spini, in haturi, in crapaturile ascunse ale pamantului. Campia e vie si plina de evenimente, mai ales iarna, cand manastirea si anexele ei devin loc de refugiu pentru iepuri si caprioare, iar fazanii isi impart puii cu fazanitele, intr-o larma casnica de nedescris. Cu nostalgia inaltimilor montane in suflet, parintele Benedict a invatat sa respecte si sa iubeasca imensitatea plana a campiei. A invatat sa o inteleaga si sa se apropie de ea cu multa rabdare, descoperind singur si mereu uimit cum sa indrageasca toate fapturile marunte ale lui Dumnezeu si sa se preumble prin salbaticia din jur, fara sa sperie serpii cei blanzi de casa sau bufnita alba, ce zbura deasupra parintelui, suparata ca el si monahii lui ii ocupasera teritoriul.
Uneori, in noptile lungi de iarna, parintele se simte ca pe un varf de munte, vertical si inaccesibil. Cu putina imaginatie, se simte ca la manastirea Crasna, acolo unde ar fi vrut sa fie tuns in monahism si sa ramana pentru tot restul vietii. Neavand parte de el, si-a facut muntele lui vrajit in mijlocul campiei. Cu buna stiinta s-a abatut de la poteca si s-a ascuns, s-a refugiat in spatele pistei de decolare, fara sa dea de veste nimanui, fara sa puna nici un inscris, nici o tablita indicatoare din drum. Asa se face ca la Sfantul Fanurie ajungi numai daca vrei si iti propui special acest lucru. La Sfantul ajungi - cum frumos si inspirat spune parintele: "Numai si numai daca te trimite Dumnezeu".
Pentru cei ce doresc sa ajute sfantul asezamant, iata datele de contact: com. Silistea-Gumesti, jud. Teleorman, cod 147350, telefon 0724/96.36.83
BRD - Unitatea Rosiori de Vede, judetul Teleorman, cont: RO 52 BRDE 350SV 283 6750 3500
CIF 24234734
