marți, 30 august 2011

Fanuropite - reţete


Reţeta 1

3 căni făină
1 cană zahăr
¾ de cană ulei de măsline
½ de cană suc de portocale
½ de cană brandy
½ de cană stafide sau miez de nucă măcinat
1 linguriţă scorţişoară
1 linguriţă cuişoară praf
Praf de copt

Toate ingredientele se mixează. Se unge o tavă cu ulei de măsline şi puţin zahăr şi făină.
Se toarnă întreaga compoziţie, care se va tăia ulterior. Se coace la foc mijlociu aproximativ o oră.


Reţeta 2

O cană de zahăr
O cană de ulei de măsline
2 căni suc de portocale
¾ de cană stafide
¾ de cană alune măcinate
Bicarbonat
Vanilie
4 căni făină

Zahărul şi uleiul se amestecă până devin ca o cremă. Bicarbonatul se dizolvă în sucul de portocale şi se adaugă treptat la amestecul de zahăr şi ulei. După ce se amestecă şi celelalte ingrediente, se toarnă compoziţia în tavă unsă, dându-se la cuptor pentru 45-50 min. Se taie în pătrate şi nu se servesc decât după binecuvântare la biserică.


Reţeta 3

Aveţi nevoie de:

  • 1 cană de zahăr
  • 1 cană de ulei
  • 2 căni suc de portocale
  • 3/4 de cană stafide
  • 3/4 de cană nuci mărunţite
  • 1 linguriţă scorţişoară
  • 1 linguriţă praf de copt
  • zahăr vanilat
  • 4 căni făină

Zahărul şi uleiul se amestecă bine. Praful de copt se dizolvă în sucul de portocale şi se toarnă în compoziţie. Se adaugă şi celelalte ingrediente, se toarnă compoziţia în tava unsă, dându-se la cuptor pentru 45-50 min (până când la proba cu scobitoarea aceasta iese curată). Tăiaţi-le în pătrate şi împărţiţi-le după ce au fost binecuvântate la biserică de către părintele paroh.


Reţeta 4

12 linguri de făină
2 linguri de zahăr
2 linguri de ulei
drojdie cât o nucă şi apă
Se frământă, se coace şi se împarte la săraci.

Reţeta 5 - aceasta este, după cercetările mele şi aşa cum aflaţi şi din postarea Laurei, reţeta "oficială" a "fanuropitelor", adusă din Grecia.

- 375 ml. ulei de masline extra virgin
- 500 g. zahar
- 1 kg. faina
- 375 ml. apa calduta
- 125 ml. brandy (coniac)
- 250 ml. suc proaspat stors de portocale
- 300 g. stafide, taiate in jumatate
- 1/2 lingurita nucsoara pudra
- 1 varf de cutit cuisoare pudra
- 1 lingurita scortisoara pisata
- 1 lingurita bicarbonat de sodiu
- 1 lingurita praf de copt
- miere
- nuca tocata


Mod de preparare:
Amestecati, intr-un vas incapator, zaharul cu uleiul de masline, pana cand se dizolva. Folositi mixerul sau chiar mainile, cum scrie-n carte :P
Adaugati apa calduta, coniacul (daca e zi de post, inlocuiti-l cu suc de portocale), condimentele si bicarbonatul dizolvat in sucul proaspat de portocale.
Amestecati, separat, faina cu praful de copt, ambele cernute si stafidele taiate in jumatati (daca sint mici, nu mai este nevoie sa le taiati). Adaugati compozitia uscata, treptat, in vas, peste compozitia cu ulei si zahar; amestecati totul foarte bine.
Ungeti o tava mare si adanca cu ulei si tapetati-o cu hartie de copt. Turnati compozitia in tava, stropiti-o cu putin ulei de masline si dati-o la cuptor (preincalzit), la foc potrivit (175-180 grade C) pentru cca. 45-50 de minute. Verificati cu o scobitoare daca s-a copt (daca strapungeti mijlocul prajiturii, aceasta ar trebui sa iasa curata).
Lasati prajitura la racit si taiati-o in patrate sau cum doriti ;)
Eu am "uns-o" cu miere si am ornat fiecare bucatica cu nuca tocata mare.
E foarte gustoasa si aromata!!


P.S. Am întârziat puţin cu această postare, deşi trebuie să recunosc că este în pregătire din luna mai a anului trecut...cam muult timp!..Sfântul Fanurie să vă ajute!
Andreea Tatiana

Concurs de patiserie în cinstea Sfântului Fanurie

Tinerii de la Biserica 'Buna Vestire' - Grecească din Giurgiu au organizat sâmbătă, 27 august, cu binecuvântarea Preasfinţitului Ambrozie, Episcopul Giurgiului, 'Concursul prăjiturilor binecuvântate', dedicat Sfântului Mucenic Fanurie, potrivit „Ziarul Lumina”. 'Această manifestare şi-a propus apropierea tinerilor de Biserică, valorizarea credinţei creştine, tradiţiilor şi obiceiurilor strămoşeşti ale sărbătorii Sfântului Mucenic Fanurie, prăznuit de către Biserică la data de 27 august, cât şi descoperirea noilor talente din oraşul nostru în domeniul patiseriei şi al cofetăriei. Sfântul Mucenic Fanurie este ocrotitorul gospodinelor şi are un cult aparte în toate bisericile greceşti, cunoscut fiind pentru multele minuni săvârşite, dar şi pentru rugăciunea dinaintea martirizării sale: 'Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ai miluit pe aceştia care au făcut plângere şi strigare, fă ca tot cel ce va face o turtă sau o plăcintă şi o va da săracilor să fie ascultat în orice durere va avea. Aceasta zic să fie pentru iertarea păcatelor mamei mele, care a murit păcătoasă'.

Evenimentul, ce a debutat cu intonarea Imnului acatist închinat Sfântului Fanurie, a reunit majoritatea cofetăriilor din Giurgiu şi peste 130 de gospodine, spre deliciul şi bucuria tuturor celor ce au gustat din gama variată de prăjituri pregătite', ne-a declarat părintele Bogdan Georgian Tudor, consilier coordonator al Sectorului de învăţământ şi activităţi cu tineretul al Episcopiei Giurgiului şi parohul Bisericii 'Buna Vestire' - Grecească.

La final, toţi participanţii au fost declaraţi câştigători, primind diplome şi ultimul număr al revistei eparhiale din partea Episcopiei Giurgiului, iar din partea organizatorilor, iconiţe şi obiecte electrocasnice.

Sursa

sâmbătă, 27 august 2011

Troparul Sfântului Fanurie - audio în greacă




Cântare cerească se săvârseşte pe pământ, prăznuirea pământească se sărbătoreşte cu veselie acum. Cetele îngerilor laudă cu cântări de sus luptele, iar Biserica de jos slava cerească pe care ai şi dobândit-o cu chinurile şi cu luptele tale, Fanurie slăvite.


luni, 22 august 2011

Biserici cu hramul Sfântul Mucenic Fanurie

Pentru că se apropie praznicul Sfântului Fanurie m-am gândit să fac o listă cu bisericile care îl au ca ocrotitor pe Sfântul Fanurie. Am rugămintea să mă anunţaţi dacă ştiţi şi alte biserici cu hramul Sfântul Fanurie şi care nu apar aici, fie din ţară, fie din diaspora. Vă mulţumesc!
Sfântul Fanurie să mijlocească pentru noi!.

Mănăstirea Sfântul Antonie cel Mare - Mălăeştii de Jos - jud. Prahova

Mănăstirea Sfântul Fanurie - Siliştea Gumeşti - jud. Teleorman

Mănăstirea Stavropoleos - Bucureşti, Mănăstirea nu are hramul Sfântului dar, în  miercurea se face acatistul Sfântului, alternând cu paraclisul Maicii Domnului, așa cum văd pe site-ul Mănăstirii.

Biserica Udricani - Bucureşti

Biserica Dichiu - Bucureşti


Biserica Sfântul Fanurie - B.O.G. New Jersey


Biserica Dancas - Iasi 

vineri, 19 august 2011

Ridicarea unei biserici, drumul de la pamânt la cer


Trecerea creştinului pe lângă biserică este motiv pentru el de a se închina. Face aceasta poate din reflex, poate pentru că aşa l‑au învăţat părinţii, bunicii. O face pentru că biserica este o icoană. Este o icoană a cerului, este o copie, pe pământ, în piatră, reconstruită, a Împărăţiei. Creştinul nu poate trece nepăsător prin faţa Împărăţiei.

Nicolae Tulban (n.1972, Braşov) este arhitect din 1996, fiind absolvent al Facultăţii de Arhitectură „Ion Mincu” din Bucureşti. Este doctorand al aceleiaşi facultăţi, pregătind o lucrare dedicată arhitecturii bizantine. În proiectele sale de locuinţe este interesat de posibilităţile de aplicare a unei locuiri creştine şi cu specific românesc. Interesul pentru arhitectura eclezială s‑a datorat primei sale vizite la Muntele Athos, unde a proiectat reabilitarea chiliei „Sf. Gheorghe” Kapsala. A proiectat biserica de la Dâmbul Morii ‑ Braşov şi capela Seminarului Teologic „Dumitru Stăniloae” ‑ Braşov.

Sfântul Gherman, arhiepiscopul Con­stantinopolului (650‑733) spune că „Biserica este cerul pământesc, întru care locuieşte şi umblă Dumnezeul cel ceresc, închipuind răstignirea, înmormântarea şi învierea lui Hristos, mai preaslăvită decât Cortul mărturiei lui Moise, preînchipuită de Patriarhi, aşezată pe temelii de Apostoli [...]”.
Construcţia bisericii este o materiali­zare. Clădirea bisericii există pentru a „îmbrăca”, dar şi pentru a fi părtaşă la Sfânta Liturghie. Doar pentru atât. Ea este construită doar pentru a întruchipa Împărăţia, pentru a fi locul în care noi, cei ce alcătuim biserica luptătoare, să ne întâlnim cu cei ce au biruit, cu biserica biruitoare. Este singurul rost pe care‑l are clădirea bisericii. Poate părea prea simplu, spus prea brusc, în câteva vorbe, dar este extraordinar de greu să poţi împlini această simplitate. Să construieşti o biserică având acest rost ca singurul ţel, ca singură „justificare” pentru orice acţiune începută sau împlinită. A purcede la construirea unei biserici trebuie neapărat să se facă de la înţelegerea rostului pe care aceasta trebuie să‑l împli­nească. Dincolo de toate teoriile, dincolo de dogmatică, începerea aducerii la formă a lăcaşului trebuie să înceapă de la înţelegerea adâncă, de la trăirea acestei întâlniri, între biruitori şi luptători, pentru care clădirea se face. Fiind locul acestei întâlniri, ea trebuie să întruchipeze, să aducă în chip, precum o icoană, spaţiul în care „locuieşte şi umblă Dumnezeul cel ceresc”. Icoana ne aduce înainte faţa Mântuitorului şi a Sfinţilor (care au devenit, de fapt, la rândul lor icoane ale Lui). Clădirea bisericii este pentru spaţiul Împărăţiei ceea ce este icoana pentru chipul Mântuitorului.
Arhitectul de biserici are astfel o mun­că foarte asemănătoare iconarului. El trebuie să dea chip pământesc unor spaţii care există, dar care nu pot fi cunoscute altfel decât prin... post şi rugăciune.
Arhitectul de biserici nu trebuie să creeze, să născocească spaţii şi forme. S‑a scris mult despre spaţiul bisericii. Şi de către teologi, şi de către intelectuali, de filozofi. Există foarte multe explicaţii – multe născocite de mintea omului – pentru care bisericile sunt aşa cum sunt. Trist este că aceste explicaţii, în ziua de azi, converg chiar şi în lumea noastră, ortodoxă, dar într‑o direcţie care nu are a face cu Dumnezeu, ci cu măiestria gândirii omeneşti. Este o realitate faptul că biserica este întruchiparea grotei nativităţii suprapusă peste Sfântul Mormânt. Dar ea a fost atât de banalizată de toţi vorbitorii moderni – şi din biserică şi din afara ei – încât au reuşit ca sensul pe care îl avea în vremea Sfântului Gherman să devină foarte bine ascuns. Şi aceasta cu puterea oamenilor de a născoci sensuri.
Rodul născocirii oamenilor în materie de clădiri ale bisericii se vede foarte clar în apus. Bisericile catolicilor şi protestanţilor nu mai au nimic din forma edificiilor în care se slujea în primul mileniu. Multe dintre ele chiar nu mai spun nimic, dacă nu eşti atent la ce scrie pe ele treci nepăsător, fără să îţi poţi închipui că acolo se poate măcar „simula“ Sfânta Liturghie. S‑a ajuns aici dintr‑un motiv care este, din nou, simplu: s‑a făcut apel la născocirile omului. S‑a urmărit să se aducă slavă lui Dumnezeu prin ridicarea unei structuri nemaivăzute, sau prin atingerea celei mai mari înălţimi sau a celei mai vaste deschideri de cupolă. În construcţia de biserici a zilelor noas­tre s‑a uitat definitiv cel mai important lucru pe care biserica trebuie să‑l împlinească – acea legătură între lumi, acel «a fi punct de întâlnire». Noi am uitat că stabilitatea celei mai mari cupole nu trebuie asigurată prin calculele inginerilor, ci prin firul de aur de care vorbea atât de frumos Procopie, cronicarul Împăratului Iustinian, care spunea despre Sfânta Sofia din Constantinopol că „pare să nu stea pe o fundaţie solidă, ci acoperă spaţiul de sub ea ca şi cum ar fi suspendată de Cer cu un fir de aur”.
Firul de aur fiind rupt, oamenii s‑au gândit că puterea lor este suficientă pentru a ridica biserici. Ajutorul lui Dumnezeu nu pare să le mai fi fost de folos. Se spune că, pentru a construi cupola bisericii Sant’Andrea al Quirinale, de altfel una din cele mai frumoase biserici ale Cetăţii Eterne, faimosul arhitect Bernini a dus o corespondenţă cu nu mai puţin vestitul matematician german Leibinz, care a calculat rezistenţa cupolei cu ajutorul foarte noului pe atunci calcul diferenţial. La Roma firul de aur de la Constantinopol a fost înlocuit cu născocirile oamenilor... Biserica nu mai era legată de cer, ci s‑a aşezat pe fundaţiile solide ale creaţiei omului. Fiul marelui arhitect spune că acesta şi‑a petrecut ultimii ani din viaţă admirându‑şi capodopera. Omul, în biserică, întâlnindu‑se cu creaţia lui, nu cu Creatorul lui...
Riscul nostru, prin bisericile pe care le ridicăm, este a ajunge aici. El este ajutat mult de faptul că noi am uitat, gândindu‑ne la templu, ce a refăcut Mântuitorul în trei zile. Singurul drum pe care putem ajunge a construi biserici „plăcute lui Dumnezeu” este să ne reconstruim dintâi pe noi. Cel care purcede la a construi o biserică, fie că e preot, monah, arhitect, meşter, trebuie cel puţin să înceapă dintâi a se construi pe sine. Modelul iconarului este unul bine adecvat. Postul şi rugăciunea trebuie să fie parte a unei vieţi liturgice trăite cu tot sârgul şi cu toată puterea. Pentru a cunoaşte cum trebuie să arate spaţiul în care urmează ca oamenii să se întâlnească cu Dumnezeu, este esenţial ca cel care purcede la a‑l aduce în formă să fie la rândul lui parte a Bisericii, în toată fiinţa lui.
Preotul nu este un client.
El nu poate fi decât reprezentantul Clientului
Arhitectura bisericilor noastre ortodoxe este imaginea în piatră a ceea ce oamenii înţeleg din ce ar trebui să fie o biserică. Iar ei înţeleg crâmpeie. Cei care le proiectează, arhitecţii, le văd ca pe nişte clădiri cu cerinţe complexe. Cei care le comandă, preoţii, solicită parametri „palpabili”: capacitate, suprafaţă, înălţime, etc. În acest fel a apărut un nou fel de comunicare între arhitect şi comanditar. Acesta ascunde, vrea să îl înlocuiască pe cel bun, originar, fiind totodată principala cauză a pierderii tradiţiei arhitecturii noastre.
Preotul care urmăreşte a construi o biserică de parohie nu trebuie tratat de către arhitect ca un client obişnuit. Arhitectul, la rândul său, nu este pentru preot un simplu prestator de servicii de proiectare şi de nivelare a cărărilor ce duc la ghişeele primăriei.
Preotul în primul rând nu este un client. El nu poate fi decât reprezentantul Clientului. El este doar persoana care‑L reprezintă pe Cel pentru care urmează a se construi casa. Casa Domnului. Această postură – de reprezentant – trebuie considerată aşa cum este ea şi de către arhitect, pentru că acesta trebuie să i se adreseze părintelui nu pentru a afla ce doreşte el, ci ce trebuie să facă pentru ca plăsmuirile lui să fie bineplăcute Celui pe care preotul îl reprezintă. Este drept, calea spre Client nu este doar preotul. Evident, mai există o sumedenie de pagini de literatură patristică în care Sfinţii Părinţi au expus tot ceea ce ţine de lăcaşul de cult. Din acestea se pot afla foarte multe despre cum trebuie să fie Casa. Mai există, evident, şi posibilitatea ca prin rugăciune arhitectul să Îl întrebe direct...
Postura aceasta de reprezentant schim­bă oarecum şi relaţia dintre preot şi arhitect, nu doar pe cea dintre arhitect şi preot. Asumând‑o, preotul trebuie să înceteze a vorbi, lăsând, asemenea Apostolului Pavel, Duhul să vorbească prin el. Preotul care purcede la a construi biserică nu are a urmări altceva decât ceea ce este bineplăcut lui Dumnezeu...
Dar din acest punct începe greul. De aici începând apare marea problemă, nerezolvată la noi, poate nici măcar ridicată cum se cuvine. Presupunând „funcţională” relaţia dintre preot şi Stăpân, plăsmuirea bisericii devine dependentă de relaţia dintre preot şi arhitect. Cum am spus, arhitectul nu este un simplu prestator de servicii. El este de fapt cel care, înţelegând bine ceea ce vrea Clientul, transpune în piatră voinţa acestuia. Această bună înţelegere de către arhitect este cheia de boltă a construirii de biserici. Iar măiestria zidirii acesteia aparţine preotului, pentru că el trebuie să ridice comunicarea uzuală pe care ar avea‑o cu arhitectul la una duhovnicească. Reuşita unei construiri de biserici stă tocmai în grija preotului ca plăsmuirea arhitectului să fie pe vrerea Domnului. Această grijă este una duhovnicească – preotul trebuie pe de o parte să explice clar ceea ce este de urmărit în zidire şi pe de altă parte să‑l susţină pe arhitect în înţelegerea explicaţiilor, cum face cu orice fiu duhov­nicesc. Cei doi trebuie nu să colaboreze, ci să lucreze împreună pentru acelaşi Stăpân.
Lucrarea la construirea bisericii nu se poate face decât ca împreună‑lucrare...
Clădirile bisericilor nu sunt creaţia noas­tră – nici ca persoane, nici ca şi comunităţi, nici ca neam. Ridicarea de biserici nu se face cu alt scop decât cel de aducere pe pământ a Împărăţiei, de a avea între noi un loc în care Dumnezeu să locuiască şi să umble.


Autor: Arhitect Nicolae Tulban

Sursa

vineri, 5 august 2011

Concurs dedicat Sfântului Fanurie

Comitetul parohial al tinerilor din cadrul Bisericii "Buna Vestire" - Grecească din Giurgiu organizează concursul intitulat "Prăjitura binecuvântată", dedicat Sfântului Mucenic Fanurie. Această manifestare îşi propune apropierea oamenilor de Biserică, valorizarea credinţei creştine, tradiţiilor şi obiceiurilor strămoşeşti ale sărbătorii închinate Sfântului Mucenic Fanurie, promovarea şi descoperirea noilor talente în domeniul patiseriei. Juriul va desemna câştigătorii, pe 27 august, ora 19:00, lângă Biserica "Buna Vestire" - Grecească, pe pietonală. Festivitatea de premiere va avea loc în aceeaşi zi, la ora 20:30. Înscrierile se fac până la data de 15 august. Relaţii la tel. 0769274077.

Sursa

miercuri, 3 august 2011

Cerere de rugăciune..

Ştiu că sunteţi ocupaţi cu toţii dar în momentele voastre de rugăciune pomeniţii şi pe CIPRIAN şi OVIDIU, sunt doi fraţi care au suferit un grav accident de maşină..Din păcate amândoi sunt în comă..Dumnezeu să-i ajute!.

Vă mulţumesc!
AndreeaTatiana

luni, 1 august 2011

Luna august - ultima lună a calendarului bisericesc

Orice creștin cu viață duhovnicească știe că în prima jumătate a lunii august sunt zilele de post pentru marele praznic al Adormirii Maicii Domnului din 15 august.
Consultând calendarul bisericesc află că pe data de 6 august este Praznicul Împărătesc al Schimbării la Față a Domnului. Cercetând calendarul, creștinul care nu-l folosește doar pentru mersul vremii, descoperă un lucru de mirare: află aici mulțime de sfinți români.
Prin grija Bisericii noastre sunt aduși la Înaltă Cinstire și socotiți în Ceata Sfinților: voievozi, domnitori, preoți, ieromonahi, monahi și monahii cu viață în Hristos.
Iată, bunăoară, data de 5 august când, pe lângă Înaintepraznuirea Schimbarii la Față a Domnului este pomenit și †Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamț (canonizat în 1992).
Un lucru de mirare: Sfinți români ! Și nu unul! Mai mulți! De neînchipuit ar fi fost acestea în vremea ateismului comunist!
Pe 7 august pomenirea †Sfintei Cuvioase Teodora de la Sihla (canonizată în 1992).
Pe data de 11 august este pomenirea †Sfântului Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului, (canonizat în 1992).
Pe 16 august este deja pomenirea †Sfinţilor Martiri Brâncoveni, Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache, (canonizați în 1992) și tot la acea dată, pomenirea Sfântului Cuvios Iosif de la Văratec (canonizat în 2008).
Pe data de 21 august sunt pomeniți Sfinţii Mucenici Donat diaconul; Romul preotul; Silvan diaconul şi Vetus (canonizați în 1992).
Ziua de 23 august ne aduce pomenirea †Sfântului Mucenic Lup (canonizat în 1992), iar în penultima zi din august sunt pomeniți pe rând †Sfântul Ierarh Varlaam, Mitropolitul Moldovei (canonizat în anul 2007), şi †Sfântul Cuvios Ioan de la Râşca şi Secu (canonizat în anul 2008).
Și asta doar în luna august. Este plin Calendarul Bisericii noastre de sfinți români. Nu există lună din an fără pomenirea vreunui sfânt român.
În ședința de lucru din 21 iulie 2011 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a examinat două dintre procesele verbale ale Subcomisiei pentru canonizarea sfinților români.
Primul proces-verbal examinat a fost cel al hotărârii Sinodului Mitropolitan al Mitropoliei Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului cu propunerea Arhiepiscopiei Alba Iuliei de aprobare a canonizării Mitropolitului Simion Ștefan al Ardealului cu zi de pomenire la 24 aprilie.
Al doilea proces-verbal examinat a fost cel referitor la hotărârile sinoadelor mitropolitane ale Mitropoliei Ardealului și Mitropoliei Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului în legătură cu propunerea Arhiepiscopiei Sibiului de aprobare a canonizării Mitropolitului Andrei Șaguna al Ardealului cu zi de pomenire la 30 noiembrie.
Așadar Biserica Ortodoxă Română a rânduit și canonizarea unor sfinți atipici. În general, sfinții sunt iubiți de popor și se bucură de evlavia poporului, cu atât mai mult cu cât sunt sfinți degrabă-ajutători, așa cum sunt Sfântul Ierarh Nicolae sau Sfântul Nectarie de Eghina, ca să pomenim și un sfânt mai apropiat de vremurile noastre.
Poate că ar fi bine să-i deosebim în Ceata Sfinților și pe sfinții cărturari, pe sfinții intelectuali cum sunt Sfântul Ierarh Varlaam, Mitropolitul Moldovei, Sfântul Mitropolit Simion Ștefan al Ardealului și Sfântul Mitropolit Andrei Șaguna al Ardealului cu nimic mai prejos decât ceilalți sfinți.
Sursa

LinkWithin

Related Posts with Thumbnails